Povestea lui Harap Alb

Povestea lui Harap-Alb


Ion Creangă


AMU CICĂ ERA ODATĂ într-o ţară un crai care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară, mai depărtată. Şi împăratul, fratele craiului, se numea Verde-împărat; şi împăratul Verde nu avea feciori, ci numai fete. Mulţi ani trecuse la mijloc de cînd aceşti fraţi nu mai avuseră prilej a se întîlni amîndoi. Iară verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuseră niciodată de cînd erau ei. Şi aşa veni împrejurarea de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale: pentru că ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului, şi crăia istuilalt la altă margine. Şi apoi, pe vremile acele, mai toate ţările erau bîntuite de războaie gro­zave, drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunoscute şi foar­te încurcate şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii ca în ziua de astăzi. Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii adeseori dus rămînea pînă la moarte.

Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii.

Amu cică împăratul acela, aproape de bătrîneţe, căzînd la zăcare, a scris către frăţine-său, craiul, să-i trămită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său după moartea sa. Craiul, primind cartea, îndată chemă  tustrei feciorii înaintea sa şi le zise:

—  Iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împăraţi peste o ţară aşa de mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea mai de pe urmă a moşului vostru.

Atunci feciorul cel mai mare ia îndrăzneală şi zice:

—  Tată, eu cred că mie mi se cuvine această cinste, pen­tru că sînt cel mai mare dintre fraţi; de aceea te rog să-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme şi cai de călărie, ca să şi pornesc, fără zăbavă.

—  Bine, dragul tatii, dacă te bizuieşti că-i putea răzbate pînă acolo şi crezi că eşti în stare a cîrmui şi pe alţii, alege-ţi un cal din herghelie, care-i vrea tu, ie-ţi bani cît ţi-or trebui, haine care ţi-or plăcea, arme care-i crede că-ţi vin la socoteală şi mergi cu bine, fătul meu. Atunci feciorul craiului îşi ia cele trebuitoare, sărută mîna tătîne-său, primind carte de la dînsul către împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie spre împărăţie.

Craiul însă, vrînd să-l ispitească, tace molcum şi, pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încalecă pe cal, iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. Şi cînd să treacă fiu-său pe acolo, numai iaca la capătul podului îl şi întîmpină un urs mornăind. Atunci calul fiului de crai începe a sări în două picioare, forăind, şi cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. Şi fiul craiului, nemaiputînd struni calul şi neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă ruşinat înapoi la tatu-său. Pînă să ajungă el, craiul pe de altă parte şi ajunsese acasă, dăduse drumul calului, îndosise pielea cea de urs şi aştepta acum să vie fecioru-său. Şi numai iaca îl şi vede viind răpede, dar nu aşa după cum se dusese.

—  Da’ ce-ai uitat, dragul tatii, de te-ai întors înapoi? zise craiul cu mirare. Aista nu-i semn bun, după cît ştiu eu.

—  De uitat, n-am uitat nimica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieşit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toţi spărieţii. Şi cu mare ce scăpînd din labele lui am găsit cu cale să mă întorc la dumneata acasă decît să fiu prada fiarelor sălbatice. Şi de-acum înainte, ducă-se, din partea mea, cine ştie, că mie unuia nu-mi trebuie nici împărăţie, nici nimica; doar n-am a trăi cît lumea, ca să moştenesc pămîntul.

—  Despre aceasta bine ai chitit-o, dragul tatii. Se vede lucru că nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine; şi decît să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe, cum zici, căci, mila Domnului: „Lac de-ar fi, broaşte sînt des­tule”. Numai aş vrea să ştiu, cum rămîne cu moşu-tău? Aşa-i că ne-am încurcat în slăbăciune?

—  Tată, zise atunci feciorul cel mijlociu, să mă duc eu, dacă vrei.

—  Ai toată voia de la mine, fătul meu, dar mare lucru să fie de nu ţi s-or tăie şi ţie cărările. Mai ştii păcatul, poate să-ţi iasă înainte vrun iepure, ceva… şi popîc! m-oi trezi cu tine acasă, ca şi cu frate-tău, ş-apoi atunci ruşinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă şi tu, să vezi cum ţi-a sluji norocul. Vorba ceea: „Fiecare pentru sine, croitor de pîne”. De-i izbuti, bine-de-bi­ne, iară de nu, au mai păţit şi alţi voinici ca tine…

Atunci feciorul cel mijlociu, pregătindu-şi cele trebuitoa­re şi primind şi el carte din mîna tată-său cătră împăratul, îşi ie ziua bună de la fraţi, şi a doua zi porneşte şi el. Şi merge, şi merge, pînă ce înnoptează bine. Şi cînd prin dreptul podului, numai iaca şi ursul: mor! mor! mor! Calul fiului de crai începe atunci a forăi, a sări în două picioare şi a da înapoi. Şi fiul craiului, văzînd că nu-i lucru de şagă, se lasă şi el de împărăţie şi, cu ruşinea lui, se întoarce înapoi la tată-său acasă. Craiul, cum îl vede, zice:

—  Ei, dragul tatii, aşă-i că s-a împlinit vorba ceea: „Apă­ră-mă de găini, că de cîni nu mă tem”.

—  Ce fel de vorbă-i asta, tată?! zise fiu-său ruşinat; la dumneata urşii se cheamă găini? Ba, ia acum cred eu frăţine‑meu, că aşa urs oştirea întreagă este în stare să o zdrumi­ce… Încă mă mier cum am scăpat cu viaţă; lehamite şi de împărăţie şi de tot, că doar, slava Domnului, am ce mînca la casa dumitale.

—  Ce mînca văd eu bine că ai, despre asta nu e vorbă, fătul meu, zise craiul posomorît, dar, ia spuneţi-mi, ruşinea unde o puneţi? Din trei feciori cîţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mîncarea, dragii mei… Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sînteţi fe­ciori de crai, asta nu miroasă a nas de om… Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe o ureche din partea voastră; la sfîntul aşteaptă s-a împlini dorinţa lui. Halal de nepoţi ce are! Vorba ceea:

La plăcinte

înainte,

Şi la război,

înapoi.

Fiul craiului cel mai mic făcîndu-se atunci roş cum îi gotca, iese afară în grădină şi începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. Şi cum sta el pe gînduri şi nu se dumerea ce să facă pentru a scăpa de ruşine, numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gîrbovă de bătrîneţe, care umbla după milostenie.

—  Da’ ce stai aşa pe gînduri, luminate crăişor? zise baba; alungă mîhnirea din inima ta, căci norocul îţi rîde din toate părţile şi nu ai de ce fi supărat. Ia, mai bine miluieşte baba cu ceva.

—  Ia lasă-mă-ncolo, mătuşă, nu mă supăra, zise fiul craiului; acum am altele la capul meu.

—  Fecior de crai, vede-te-aş împărat! Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva.

—  Mătuşă, ştii ce? Una‑i una şi două-s mai multe; lasă‑mă‑n pace, că nu-mi văd lumea înaintea ochilor de necaz.

—  Luminate crăişor, să nu bănuieşti, dar nu te iuţi aşa de tare, că nu ştii de unde-ţi poate veni ajutor.

—  Ce vorbeşti în dodii, mătuşă? tocmai de la una ca dumneata ţi-ai găsit să aştept eu ajutor?

—  Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, lu­minate crăişor! Cel-de-sus varsă darul său şi peste cei neputin­cioşi; se vede că aşa place sfinţiei-sale. Nu căuta că mă vezi gîrbovă şi stremţuroasă, dar, prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîn­tului şi adeseori rîd cu hohot de nepriceperea şi slăbăciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe au văzut ochii mei de-atîta amar de veacuri cîte port pe umerele acestea. Of! crăişorule! crede-mă, că să aibi tu puterea mea, ai vîntura ţările şi mările, pămîntul l-ai da de-a dura, lumea aceasta ai purta-o, uite aşa, pe deget, şi toate ar fi după gîndul tău. Dar uite ce vorbeşte gîrbova şi neputincioasa! Iartă-mă, Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate crăişor, miruieşte baba cu ceva!

Fiul craiului, fărmăcat de vorbele babei, scoate atunci un ban şi zice:

—  Ţine, mătuşă, de la mine puţin şi de la Dumnezeu mult.

—  De unde dai, milostivul Dumnezeu să-ţi deie, zise baba, şi mult să te înzilească, luminate crăişor, că mare noro­cire te aşteaptă. Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe faţa pămîntului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic. Acum, luminate crăişor, ca să vezi cît poate să-ţi ajute milostenia, stăi liniştit, uită-te drept în ochii mei şi ascul­tă cu luare-aminte ce ţi-oi spune: du-te la tată-tău şi cere să-ţi deie calul, armele şi hainele cu care a fost el mire, şi atunci ai să te poţi duce, unde n-au putut merge fraţii tăi; pentru că ţie ţi-a fost scris de sus să-ţi fie dată această cinste. Tatu-tău s-a împotrivi şi n-a vre să te lase, dar tu stăruieşte pe lîngă dînsul, cu rugăminte că ai să-l îndupleci. Hainele despre care ţi-am vorbit sînt vechi şi ponosite, şi armele ruginite, iară calul ai să‑l poţi alege punînd în mijlocul hergheliei o tava plină cu ja­ratic, şi care dintre cai a veni la jaratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăţie şi are să te scape din multe primejdii. Ţine minte ce-ţi spun eu, că poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume: căci deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om!

Şi pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, ridicîndu-se în văzduh, apoi înălţîndu-se tot mai sus, şi după aceea n-o mai zări de fel. Atunci o înfiorare cuprinde pe fiul craiului, rămînînd uimit de spaimă şi mirare, dar pe urmă, venindu-i inima la loc şi plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfăţişează înaintea tatu-său, zicînd:

—  Dă-mi voie ca să mă duc şi eu pe urma fraţilor mei; nu de altă, dar ca să-mi încerc norocul. Şi ori oi pute izbuti, ori nu, dar îţi făgăduiesc dinainte că, odată pornit din casa dumitale, înapoi nu m-oi mai întoarce, să ştiu bine că m-oi întîlni şi cu moartea în cale.

—  Lucru negîndit, dragul tatii, să aud aşa vorbe tocmai din gura ta, zise craiul. Fraţii tăi au dovedit că nu au inimă într-înşii, şi din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vine a crede. Însă, dacă vrei şi vrei numaidecît să te duci, eu nu te opresc, dar mi-i nu cumva să te întîlneşti cu scîrba în drum şi să dai şi tu cinstea pe ruşine, c-apoi atunci curat îţi spun că nu mai ai ce căuta la casa mea.

—  Apoi dă, tată, omul e dator să se încerce. Am să pornesc şi eu într-un noroc, şi cum a da Dumnezeu! Numai, te rog dă-mi calul, armele şi hainele cu care ai fost dumneata mire, ca să mă pot duce.

Craiul, auzind aceasta, parcă nu i-a prea venit la soco­teală, şi încreţind din sprîncene, a zis:

—  Hei, hei! dragul tatii, cu vorba aceasta mi-ai adus aminte de cîntecul cela:

Voinic tînăr, cal bătrîn,

Greu se-ngăduie la drum!

D-apoi, calului meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de om. Cine ţi-a vîrît în cap şi una ca aceasta, acela încă-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morţi să le iei potcoavele.

—  Tată, atîta cer şi eu de la dumneata. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine; numai vreau să ştiu dacă mi-l dai ori ba.

—  Din partea mea, dat să-ţi fie, dragul tatii, dar mi-i de-a mirarea de unde ai să-l iei, dacă n-are fiinţă pe lume.

—  Despre aceasta nu mă plîng eu, tată, bine că mi l-ai dat; de unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al meu să fie.

Şi atunci, odată se suie în pod şi coboară de-acolo un că­păstru, un frîu, un bici şi o şa, toate colbăite, sfarogite şi vechi ca pămîntul. Apoi mai scoate dintr-un gherghir nişte straie foarte vechi, un arc, nişte săgeţi, un paloş şi un buzdugan, toate pline de rugină, şi se apucă de le grijeşte bine şi le pune deoparte.

Pe urmă umple o tava cu jăratic, se duce cu dînsa la her­ghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci, numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tava, apucă o gură de jaratic.

Fiul craiului îi şi trage atunci cu frîul în cap, zicînd:

—  Ghijoagă uricioasă ce eşti, din toţi caii, tocmai tu te-ai găsit să mănînci jaratic? De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie!

Apoi începe a purta caii încolo şi încoace, şi numai iaca slăbătura cea de cal iar se repede şi apucă o gură de jaratic. Fiul craiului îi mai trage şi atunci un frîu în cap, cît ce poate, şi apoi iar începe a purta caii de colo pînă colo, să vadă nu cumva a veni alt cal să mănînce jaratic. Şi numai iaca, şi a treia oară, tot gloaba cea de cal vine şi începe a mînca la jaratic, de n-a mai rămas. Atunci fiul craiului, mînios, îi mai trage un frîu, iar cît se poate, apoi îl prinde în căpăstru şi, punîndu-i frîul în cap, zice în gîndul său: „Să-l ieu, ori să-i dau drumul? Mă tem că m-oi face de rîs. Decît cu aşa cal, mai bine pedes­tru.”

Şi cum sta el în cumpene să-l ieie, să nu-l ieie, calul se şi scutură de trei ori, şi îndată rămîne cu părul lins-prelins şi tînăr ca un tretin, de nu era alt mînzoc mai frumos în toată herghelia. Şi apoi, uitîndu-se ţintă în ochii fiului de crai, zice:

—  Sui pe mine, stăpîne, şi ţine-te bine!

Fiul craiului, punîndu-i zabala în gură, încalecă, şi atunci calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea mai zboară încă o dată pînă la lună şi iar se lasă în jos mai iute decît fulgerul. Şi unde nu mai zboară şi a treia oară pînă la soare şi, cînd se lasă jos, întreabă:

—  Ei, stăpîne, cum ţi se pare? Gîndit-ai vrodată că ai să ajungi:

Soarele

Cu picioarele,

Luna

Cu mîna

Şi prin nouri să cauţi cununa?

—  Cum să mi se pară, dragul meu tovarăş? Ia, m-ai băgat în toate grozile morţii, căci, cuprins de ameţală, nu mai ştiam unde mă găsesc şi cît pe ce erai să mă prăpădeşti.

—  Ia, aşa am ameţit şi eu, stăpîne, cînd mi-ai dat cu frîul în cap să mă prăpădeşti, şi cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. Acum cred că mă cunoşti şi de urît şi de frumos, şi de bătrîn şi de tînăr, şi de slab şi de puternic; de-aceea mă fac iar cum m-ai văzut în her­ghelie, şi de-acum înainte sînt gata să te întovărăşesc oriunde mi-i porunci, stăpîne. Numai să-mi spui dinainte cum să te duc: ca vîntul ori ca gîndul?

—  De mi-i duce ca gîndul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vîntul, tu mi-i folosi, căluţul meu, zise fiul craiului.

—  Bine, stăpîne. Acum sui pe mine fără grijă şi hai să te duc unde vrei.

Fiul craiului, încălecînd, îl netezeşte pe coamă şi zice:

—  Hai, căluţul meu!

Atunci calul zboară lin ca vîntul, şi cînd vîntul au aburit, iaca şi ei la craiul în ogradă au sosit.

—  Bun sosit la noi, voinice! zise craiul, cam cu jumătate de gură. Dar aista cal ţi l-ai ales?…

—  Apoi dă, tată, cum a da tîrgul şi norocul; am de trecut prin multe locuri şi nu vreau să mă ieie oamenii la ochi. M-oi duce şi eu cît călare, cît pe jos, cum oi putea.

Şi zicînd aceste, pune tarniţa pe cal, anină armele la oblînc, îşi ie merinde şi bani de ajuns, schimburi în desagi şi o ploscă plină cu apă. Apoi sărută mîna tată-său, primind carte de la dînsul cătră împăratul, zice rămas bun fraţilor săi şi a treia zi cătră sară porneşte şi el, mergînd din pasul calului. Şi merge el, şi merge, pînă ce înnoptează bine. Şi, cînd prin dreptul podului, numai iaca îi iese şi lui ursul înainte, mornă­ind înfricoşat. Calul atunci dă năvală asupra ursului, şi fiul cra­iului, ridicînd buzduganul să deie, numai iaca ce aude glas de om zicînd:

—  Dragul tatii, nu da, că eu sînt.

Atunci fiul craiului descalecă, şi tată-său, cuprinzîndu-l în braţe, îl sărută şi-i zice:

—  Fătul meu, bun tovarăş ţi-ai ales; de te-a învăţat cine­va, bine ţi-a priit, iar de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu eşti vrednic de împărat. Numai ţine minte sfatul ce-ţi dau: în călătoria ta ai să ai trebu­inţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spîn, cît îi putea; să n-ai de-a face cu dînşii, căci sînt foarte şugubeţi. Şi, la toată întîmplarea, calul, tovarăşul tău, te-a mai sfătui şi el ce ai să faci, că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţele mele! Na-ţi acum şi pielea asta de urs, că ţi-a prinde bine vreodată.

Apoi, dezmierdînd calul, îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi şi le zice:

—  Mergeţi în pace, dragii mei. De-acum înainte, Dumne­zeu ştie cînd ne-om mai vede!…

Fiul craiului atunci încalecă, şi calul, scuturîndu-se, mai arată-se o dată tînăr, cum îi plăcea craiului, apoi face o sări­tură înapoi şi una înainte şi:

Se cam mai duc la împărăţie,

Dumnezeu să ne ţie,

Că cuvîntul din poveste,

Înainte mult mai este.

Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă, pînă ce de la o vreme le intră calea în codru şi atunci numai iaca ce le iesă înainte un om spîn şi zice cu îndrăzneală fiului de crai:

—  Bun întîlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la drum? Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ţi iasă vro dihanie ceva înainte şi să-ţi scurteze cără­rile. Eu cunosc bine pe-aici, şi poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine.

—  Poate să am, poate să n-am, zise fiul craiului, uitîn­du‑se ţintă în ochii spînului, dar acum deodată mă las în voia întîmplării.

Şi apoi, dînd pinteni calului, porneşte. Mai merge el îna­inte prin codru cît merge şi, la o strîmtoare, numai iaca ce spînul iar îi iesă înainte, prefăcut în alte straie, şi zice cu glas supţiratic şi necunoscut:

—  Bună calea, drumeţule!

—  Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i căutătura! zise fiul craiului.

—  Cît despre inima mea, s-o dea Dumnezeu oricui, zice spînul oftînd… Numai ce folos? Omul bun n-are noroc; asta-i ştiută. Rogu-te, să nu-ţi fie cu supărare, drumeţule, dar fiindcă a venit vorba de-aşa, îţi spun, ca la un frate, că din cruda copi­lărie slujesc prin străini, şi încaltea nu mi-ar fi ciudă, cînd n-aş vrea să mă dau la treabă, căci cu munca m-am trezit. Dar aşa, muncesc, muncesc, şi nu s-alege nimica de mine, pentru că tot de stăpîni calici mi-am avut parte. Şi vorba ceea: La calic slu­jeşti, calic rămîi. Cînd aş da o dată peste un stăpîn cum gîn­desc eu, n-aş şti ce să-i fac să nu-l smintesc. Nu cumva ai trebuinţă de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea său la rărunchi. De ce te scumpeşti pentru nimica toată şi nu-ţi iei o slugă vrednică, ca să-ţi fie mînă de ajutor la drum? Locurile aiestea sînt şugubeţe; de unde ştii cum vine întîmplarea, şi, Doamne fereşte, să nu-ţi cadă greu singur…

—  Acum deodată încă tot nu, zise fiul craiului cu mîna pe buzdugan; m-oi mai sluji şi eu singur, cum oi putea.

Şi, dînd iar pinteni calului, porneşte mai răpede. Şi mer­gînd el tot înainte prin codri întunecoşi, de la un loc se închide calea şi încep a i se încurca cărările, încît nu se mai pricepe fiul craiului acum încotro să apuce şi pe unde să meargă.

—  Ptiu, drace! iaca în ce încurcătură am intrat! Asta-i mai rău decît poftim la masă, zise el. Nici tu sat, nici tu tîrg, nici tu nimica. De ce mergi înainte, numai peste pustietăţi dai; parcă a pierit sămînţa omenească de pe faţa pămîntului. Îmi pare rău că n-am luat măcar spînul cel de-al doilea cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mîne-sa, ce-i vinovat el? Tata aşa a zis, însă, la mare nevoie, ce-i de făcut? vorba ceea: Rău-i cu rău, dar e mai rău făr’ de rău.

Şi tot horhăind el cînd pe o cărare, cînd pe un drum părăsit, numai iaca ce iar îi iese spînul înainte, îmbrăcat altfel şi călare pe un cal frumos, şi, prefăcîndu-şi glasul, începe a căina pe fiul craiului, zicînd:

—  Sărmane omule, rău drum ai apucat! Se vede că eşti străin şi nu cunoşti locurile pe aici. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priporul ista, că erai prăpădit. Ia, colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulţi bez­metici le-a curmat zilele. Şi eu, mai dăunăzi, cît mă vezi de voi­nic, de-abia am scăpat de dînsul, ca prin urechile acului. În­toarce-te înapoi, ori, dacă ai de dus înainte, ie-ţi în ajutor pe cineva. Chiar şi eu m-aş tocmi la dumneata, dacă ţi-a fi cu plăcere.

—  Aşa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului, dar ţi-oi spune drept: tata mi-a dat în grijă, cînd am pornit de‑aca­să, ca să mă feresc de omul roş, iară mai ales de cel spîn, cît oi putea; să n-am de-a face cu dînşii nici în clin, nici în mînecă; şi dacă n-ai fi spîn, bucuros te-aş tocmi.

—  Hei, hei, călătorule, dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi ciochinele umblînd şi tot n-ai să găseşti slugă cum cauţi dum­neata, că pe-aici sînt numai oameni spîni. Ş-apoi, cînd este la adecălea, te-aş întreba, ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? Pesemne n-ai auzit vorba ceea: că, de păr şi de coate-goale nu se plînge nimene. Şi cînd nu sînt ochi negri, săruţi şi albaştri! Aşa şi dumneata: mulţămeşte lui Dumnezeu că m-ai găsit şi tocmeşte-mă. Şi dacă-i apuca o dată a te deprinde cu mine, ştiu bine că n-am să pot scăpa uşor de dumneata, căci aşa sînt eu în felul meu, ştiu una şi bună: să‑mi slujesc stăpînul cu dreptate. Hai nu mai sta la îndoială, că mă tem să nu ne-apuce noaptea pe aici. Şi cînd ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smîrţogul ista îţi duc vergile.

—  Apoi dă, spînule, nu ştiu cum să fac, zise fiul craiului. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată şi tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. Dar, fiindcă mi-au mai ieşit pînă acum înainte încă doi spîni, şi cu tine al treilea, apoi mai îmi vine a crede că aiasta-i ţara spînilor, şi n-am încotro; mort-copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici.

Şi din două vorbe fiul craiului îl tocmeşte şi după aceea pornesc împreună să iasă la drum, pe unde arată spînul. Şi mergînd ei o bucată bună, spînul se preface că-i o sete şi cere plosca cu apă de la stăpînu-său. Fiul craiului i-o dă, şi spînul, cum o pune la gură, pe loc o şi ia, oţerindu-se, şi varsă toată apa dintr-însa. Fiul craiului zice atunci supărat:

—  Dar bine, spînule, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Şi pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete.

—  Să avem iertare, stăpîne Apa era bîhlită şi ne-am fi putut bolnăvi. Cît despre apă bună, nu vă îngrijiţi; acum avem să dăm peste o fîntînă cu apă dulce şi rece ca gheaţa. Acolo vom poposi puţin, oi clătări plosca bine ş-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum, căci mai încolo nu prea sînt fîntîni, şi, din partea apei, mi se pare că i-om duce dorul. Şi cîrnind pe o cărare, mai merg ei oleacă înainte, pînă ce ajung într-o poiană, şi numai iaca ce dau de o fîntînă cu ghizdele de stejar şi cu un capac deschis în lături. Fîntîna era adîncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă, ci numai o scară de coborît pînă la apă.

—  Ei, ei, spînule, acum să te văd cît eşti de vrednic! zise fiul craiului. Spînul atunci zîmbeşte puţin şi, coborîndu-se în fîntînă, umple întîi plosca şi o pune la şold. Apoi, mai stînd acolo în fund pe scară, aproape de faţa apei, zice:

—  Ei, da’ ce răcoare-i aici!

Chima răului

Pe malul pîrăului!

Îmi vine să nu mai ies afară. Dumnezeu să uşureze păcatele celui cu fîntîna, că bun lucru a mai făcut. Pe arşiţele ieste, o răcoreală ca asta mult plăteşte!

Mai şede el acolo puţin şi apoi iese afară, zicînd:

—  Doamne, stăpîne, nu ştii cît mă simţesc de uşor; par­că îmi vine să zbor, nu altceva! Ia vîră-te şi dumneata oleacă, să vezi cum ai să te răcoreşti: aşa are să-ţi vie de îndămînă după asta, de are să ţi se pară că eşti uşor cum îi pana…

Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste, se potriveşte spînului şi se bagă în fîntînă, fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. Şi cum sta şi el acolo de se răcorea, spînul face tranc! capacul pe gura fîntînii. Apoi se suie deasupra lui şi zice cu glas răutăcios:

—  Alelei! fecior de om viclean ce te găseşti; tocmai de ceea ce te-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptuşit! Acum să-mi spui tu cine eşti, de unde vii şi încotro te duci, că, de nu, acolo îţi putrezesc ciolanele!

Fiul craiului ce era să facă? Îi spune toate cu de-amă­nuntul, căci, dă, care om nu ţine la viaţă înainte de toate?

—  Bine, atîta am vrut să aflu din gura ta, pui de viperă ce mi-ai fost, zice atunci spînul: numai cată să fie aşa, că, de te-oi prinde cu oca mică, greu are să-ţi cadă. Chiar acum aş putea să te omor în voia cea bună, dar mi-i milă de tinereţele tale… Dacă vrei să mai vezi soarele cu ochii şi să mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de ţi-aş zice să te arunci. Şi de azi înainte, eu să fiu în locul tău nepotul împăratului, despre care mi-ai vorbit, iară tu, sluga mea; şi atîta vreme să ai a mă sluji, pînă cînd îi muri şi iar îi învia. Şi oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleşteşti din gură cătră cineva despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa pămîntului. Îţi place aşa să mai trăieşti, bine-de-bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să ştiu ce leac trebuie să‑ţi fac…

Fiul craiului, văzîndu-se prins în cleşte şi fără nici o putere, îi jură credinţă şi supunere întru toate, lăsîndu-se în ştirea lui Dumnezeu, cum a vrea el să facă. Atunci spînul pune mîna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ie la sine; apoi îl scoate din fîntînă şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului, zicînd:

—  De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb; aista ţi-i numele, şi altul nu.

După aceasta încalecă, fiecare pe calul său, şi pornesc, spînul înainte, ca stăpîn, Harap-Alb în urmă, ca slugă, mer­gînd spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvîntul din po­veste, înainte mult mai este. Şi merg ei, şi merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari, şi într-o tîrzie vreme ajung la împărăţie. Şi cum ajung, spînul se înfăţişază înaintea împăratului cu carte din partea craiului. Şi împăratul Verde, cetind cartea, arde de bucurie că i-a venit nepotul, şi pe dată îl şi face cunoscut curţii şi fetelor sale, care îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai şi moştenitor al împăratului.

Atunci spînul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb şi-i zice cu asprime:

—  Tu să şezi la grajd nedezlipit şi să îngrijeşti de calul meu ca de ochii din cap, că de-oi veni pe-acolo şi n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. Dar pînă atunci, na-ţi o palmă, ca să ţii minte ce ţi-am spus. Băgat-ai în cap vorbele mele?

—  Da, stăpîne, zise Harap-Alb, lăsînd ochii în jos. Şi, ieşind, porneşte la grajd.

Cu asta a voit spînul să-şi arate arama şi să facă pe Harap-Alb ca să-i ieie şi mai mult frica. Fetele împăratului, întîmplîndu-se de faţă cînd a lovit spînul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dînsul şi au zis spînului cu binişorul:

—  Vere, nu faci bine ceea ce faci. Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mai mari peste alţii, ar trebui să avem milă de dînşii, că şi ei, sărmanii, sînt oameni!

—  Hei, dragele mele vere, zice spînul cu viclenia lui    obi­cinuită, dumneavoastră încă nu ştiţi ce-i pe lume. Dacă dobi­toacele n-ar fi fost înfrînate, de demult ar fi sfîşiet pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sînt dobi­toace, care trebuiesc ţinuţi din frîu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dînşii.

Ei apoi… zi că nu-i lumea de-apoi! Să te ferească Dumne­zeu cînd prinde mămăliga coajă. Vorba ceea:

Dă-mi, Doamne, ce n-am avut,

Să mă mier ce m-a găsit.

Fetele atunci au luat altă vorbă, dar din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a spînului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui, pentru că bunătatea nu are de-a face cu răutatea. Vorba ceea:

Viţa de vie tot în vie,

Iară viţa de boz, tot răgoz.

Şi din ceasul acela, au început a vorbi ele în de ele, că spînul de fel nu samănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi samănă a fi mult mai omenos. Pesemne inima le spunea că spînul nu le este văr, şi de-aceea nu-l puteau mistui. Aşa îl urîse ele de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn ca de Ucigă-l crucea. Dar nu aveau ce să facă de împăratul, ca să nu-i aducă supărare. Amu întru una din zile, cum şedea spînul la ospăţ împreună cu moşu-său, cu verele sale şi cu alţii, cîţi se întîmplase, li s-au adus mai la urmă la masă şi nişte sălăţi foarte minunate. Atunci împăratul zice spînului:

—  Nepoate, mai mîncat-ai sălăţi de aceste de cînd eşti?

—  Ba nu, moşule, zice spînul; tocmai eram să vă întreb de unde le aveţi, că tare-s bune!… O haraba întreagă aş fi în stare să mănînc, şi parcă tot nu m-aş sătura.

—  Te crede moşul, nepoate, dar cînd ai şti cu ce greutate se capătă! Pentru că numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dînsa, se află sălăţi de aceste, şi mai rar om care să poată lua dintr-însele şi să scape cu viaţă. Între toţi oamenii din împără­ţia mea, numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta. Şi acela, el ştie ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd aşa, cîte puţine, de poftă.

Spînul, voind să piardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ, zise împăratului:

—  Doamne, moşule, de nu mi-a aduce sluga mea sălăţi de aceste şi din piatra seacă, mare lucru să fie!

—  Ce vorbeşti, nepoate, zise împăratul, unul ca dînsul, şi încă necunoscător de locurile acestea, cum crezi că ar putea face această slujbă? Doar de ţi-i greu de viaţa lui.

—  Ia las’, moşule, nu-i duce grija; pun rămăşag că are să-mi aducă sălăţi întocmai ca aceste, şi încă multe, că ştiu eu ce poate el.

Ş-odată cheamă spînul pe Harap-Alb şi-i zice răstit:

—  Acum degrabă să te duci cum îi şti tu şi să-mi aduci sălăţi de aceste din grădina ursului. Hai, ieşi răpede şi porneşte, că nu-i vreme de pierdut. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta şoarecului nu eşti scăpat de mine.

Harap-Alb iese mîhnit, se duce în grajd şi începe a-şi netezi calul pe coamă, zicînd:

— Ei, căluţul meu, cînd ai şti tu în ce necaz am intrat! Sfînt să fie rostul tătîne-meu, că bine m-a învăţat! Aşa-i că, dacă n-am ţinut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă şi acum, vrînd-nevrînd, trebuie s-ascult, că mi-i capul în primejdie?

—  Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte, ori cu ca­pul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii o dată bărbat şi nu-ţi face voie rea. Încalecă pe mine, şi hai! Ştiu eu unde te-oi duce, şi mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el şi din aceasta!

Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă şi se lasă în voia calului, unde vrea el să-l ducă.

Atunci calul porneşte la pas, pînă ce iese mai încolo, ca să nu-i vadă nimene. Apoi îşi arată puterile sale zicînd:

—  Stăpîne, ţine-te bine pe mine, că:

Am să zbor lin ca vîntul,

Să cutreierăm pămîntul.

Mare-i Dumnezeu şi meşteru-i dracul. Helbet! vom putea veni de hac şi spînului celuia; nu i-i vremea trecută.

Şi odată zboară calul cu Harap-Alb pînă la nouri, apoi o ia de-a curmezişul pămîntului:

Pe deasupra codrilor,

Peste vîrful munţilor,

Peste apa mărilor.

Şi după aceea se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buratecul.

Atunci Harap-Alb descalecă şi, spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl întîmpină în pragul uşii cerşitoarea căreia-i dăduse el un ban de pomană, înainte de pornirea lui de acasă.

—  Ei, Harap-Alb, aşa-i că ai venit la vorbele mele, că deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om? Află acum că eu sînt Sfînta Duminică şi ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. Spînul vrea să-ţi răpuie capul cu orice chip şi de-aceea te-a trămis să-i aduci sălăţi din grădina ursului, dar i-or da ele odată pe nas… Rămîi aici în astă-noapte, ca să văd ce-i de făcut.

Harap-Alb rămîne bucuros, mulţămind Sfintei Duminici pentru buna găzduire şi îngrijirea ce are de el.

— Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfînta Duminică ieşind şi lăsîndu-l în pace să se liniştească.

Şi cum iese Sfînta Duminică afară, odată şi porneşte desculţă prin rouă, de culege o poală de somnoroasă, pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce şi cu una de miere şi apoi ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntînă era plină cu apă pînă la gură. Şi mai stînd Sfînta Duminică oleacă în preajma fîntînei, numai iaca ce vede că vine ursul cu o falcă în cer şi cu una în pămînt, mornăind înfricoşat. Şi cum ajunge la fîntînă, cum începe a bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi bunătatea ei. Şi mai stă din băut, şi iar începe a mornăi; şi iar bea cîte un răstimp, şi iar mornăieşte, pînă ce, de la o vreme, încep a-i slăbi puterile şi, cuprins de ameţeală pe loc cade jos şi doarme mort, de puteai să tai lemne pe dînsul.

Atunci Sfînta Duminică, văzîndu-l aşa, într-o clipă se duce şi, deşteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopţii, îi zice:

—  Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău, apucă pe ici tot înainte, şi cum îi ajunge în răscrucile drumului, ai să şi dai de grădina ursului. Atunci sai răpede înlăuntru de-ţi ia sălăţi într-ales, şi cîte-i vrea de multe, căci pe urs l-am pus eu la cale. Dar, la toată întîmplarea, de-i vedea şi-i vedea că s-a trezit şi năvăleşte la tine, zvîrle-i pielea cea de urs şi apoi fugi încoace spre mine cît îi putea.

Harap-Alb face cum îi zice Sfînta Duminică. Şi cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăţi într-ales şi leagă o sarcină mare, mare, cît pe ce să n-o poată ridica în spinare. Şi cînd să iasă cu dînsa din grădină, iaca ursul se trezeşte, şi după dînsul, Gavrile! Harap-Alb, dacă vede reaua,  i-aruncă pelea cea de urs, şi apoi fuge cît ce poate cu sarcina în spate, tot înainte la Sfînta Duminică, scăpînd cu obraz curat. După aceasta, Harap-Alb, mulţămind Sfintei Duminici pentru binele ce i-a făcut, îi sărută mîna, apoi îşi ie sălăţile şi, încălecînd, porneşte spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. Şi mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăţie şi dă sălăţile în mîna spînului. Împăratul şi fetele sale, văzînd aceasta, le-a fost de-a mirarea. Atunci spînul zice îngîmfat:

—  Ei, moşule, ce mai zici?

—  Ce să zic, nepoate? Ia, cînd aş avea eu o slugă ca aceasta, nu i-aş trece pe dinainte.

—  D-apoi de ce mi l-a dat tata de-acasă? Numai de vred­nicia lui, zise spînul; căci altfel nu-l mai luam după mine, ca să-mi încurce zilele.

La vreo cîteva zile după aceasta, împăratul arată spînu­lui nişte pietre scumpe, zicînd:

—  Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate aşa de mari şi frumoase ca acestea de cînd eşti?

—  Am văzut eu, moşule, felurite pietre scumpe, dar ca aceste, drept să-ţi spun, n-am văzut. Oare pe unde se pot găsi aşa pietre?

—  Pe unde să se găsească, nepoate! Ia, în pădurea cerbului. Şi cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase decît aceste. Mai întîi, cică are una în frunte, de străluceşte ca un soare. Dar nu se poate apropia nimeni de cerb, căci este solomonit şi nici un fel de armă nu-l prinde; însă el, pe care l-a zări, nu mai scapă cu viaţă. De-aceea fuge lumea de dînsul de-şi scoate ochii; şi nu numai atîta, dar chiar cînd se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă. Şi cică o mulţime de oameni şi de sălbătăciuni zac fără suflare în pădurea lui numai din astă pricină; se vede că este solomonit, întors de la ţîţă, sau dracul mai ştie ce are de-i aşa de primejdios, Dar cu toate aceste, trebuie să ştii, nepoate, că unii oameni îs mai a dracului decît dracul; nu se astîmpără nici în ruptul capului; măcar că au păţit multe, tot cearcă prin pădurea lui, să vadă, nu l-or putea găbui cumva? Şi care dintre ei are îndrăzneală mare şi noroc şi mai mare, umblînd pe acolo, găseşte din întîmplare cîte o piatră de aceste, picată de pe cerb, cînd se scutură el la şepte ani o dată şi apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cît nu face; ba încă sînt bucuros că o pot căpăta. Şi află, nepoate, că asemine pietre fac podoaba împărăţiei mele, nu se găsesc altele mai mari şi mai frumoase decît aceste la nici o împărăţie, şi de-aceea s-a dus vestea despre ele în toată lumea. Mulţi împăraţi şi crai înadins vin să le vadă, şi li-i de-a mirarea de unde le am.

—  Doamne, moşule, zise atunci spînul, să nu te superi, dar nu ştiu ce fel de oameni fricoşi aveţi pe aici. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, aşa împodobit cum este.

Ş-odată cheamă spînul pe Harap-Alb şi-i zice:

—  Du-te în pădurea cerbului cum îi şti tu, şi măcar fă pe dracul în patru, sau orice-i face, dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului, cu cap cu tot, aşa bătute cu pietre scumpe, cum se găsesc. Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo piatră din locul său, iară mai ales aceea mare din fruntea cerbului, c‑apoi atîta ţi-i leacul! Hai, porneşte iute, că nu-i vreme de pierdut!

Harap-Alb vede el bine unde merge treaba, că doar nu era din butuci; dar neavînd încotro, iese mîhnit, se duce iar în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă, îi zice:

—  Dragul meu căluţ, la grea belea m-a vîrît iar spînul. De-oi mai scăpa şi din asta cu viaţă, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu ştiu, zău, la cît mi-a sta norocul!

—  Nu-i nimica, stăpîne, zise calul. Capul de-ar fi sănă­tos, că belelele curg gîrlă. Poate ai primit poruncă să jupeşti piatra morii şi să duci pielea la împărăţie…

—  Ba nu, căluţul meu; alta şi mai înfricoşată, zise Harap-Alb.

—  Vorbă să fie, stăpîne, că tocmala-i gata, zise calul. Nu te teme, ştiu eu năzdrăvănii de ale spînului; şi, să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-şi mai joace calul. Ce gîndeşti? Şi unii ca aceştia sînt trebuitori pe lume cîteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte… Zi şi dumneata că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea: „Părinţii mă­nîncă aguridă, şi fiilor li se strepezesc dinţii”. Hai, nu mai sta la gînduri; încalecă pe mine şi pune-ţi nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei? „Ce-i e scris omului în frunte-i e pus”. Dar mare-i Cel-de-sus! S-or sfîrşi ele şi aceste de la o vreme…

Harap-Alb atunci încalecă, şi calul porneşte la pas, pînă ce iese mai încolo departe, ca să nu-i ieie lumea la ochi. Şi apoi, încordîndu-se şi scuturîndu-se o dată voiniceşte, iară şi-arată puterile sale zicînd:

—  Ţine-te zdravăn, stăpîne, că iar am să zbor:

În înaltul ceriului,

Văzduhul pămîntului;

Pe deasupra codrilor,

Peste vîrful munţilor,

Prin ceaţa măgurilor,

Spre noianul mărilor,

La crăiasa zînelor,

Minunea minunilor,

Din ostrovul florilor.

Şi zicînd aceste, odată şi zboară cu Harap-Alb

În înaltul ceriului,

Văzduhul pămîntului;

şi o ia de-a curmeziş:

De la nouri cătră soare,

Printre lună şi luceferi,

Stele mîndre lucitoare,

şi apoi se lasă lin ca vîntul:

În ostrovul florilor,

La crăiasa zînelor,

Minunea minunilor.

Şi cînd vîntul au aburit, iaca şi ei la Sfînta Duminică iar au sosit. Sfînta Duminică era acasă, şi cum a văzut pe Harap-Alb poposind la uşa ei, pe loc l-a întîmpinat şi i-a zis cu blîndeţă:

—  Ei, Harap-Alb, aşă-i că iar te-a ajuns nevoia de mine?

—  Aşa este, măicuţă, răspunse Harap-Alb, cufundat în gînduri şi galbăn la faţă, de parcă-i luase pînza de pe obraz. Spînul vrea să-mi răpuie capul cu orice preţ.

Şi de-aş muri mai degrabă, să scap odată de zbucim; decît aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori!

—  Vai de mine şi de mine, Harap-Alb, zise Sfînta Duminică, parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cît văd, eşti mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. Rămîi la mine în astă-noapte şi ţi-oi da eu vrun ajutor. Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gîndul spînului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai. Pîn-acum ţ-a fost mai greu, dar de-acum înainte tot aşa are să-ţi fie, pînă ce-i ieşi din slujba spînului, de la care ai să tragi încă multe necazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr, pentru că norocul te ajută.

—  Poate aşa să fie, măicuţă, zise Harap-Alb, dar prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu.

—  Cîte a dat Dumnezeu, Harap-Alb, zise Sfînta Duminică; aşa a trebuit să se întîmple, şi n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gîndeşte omul, ci-i după cum vrea Domnul. Cînd vei ajunge şi tu odată mare şi tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr şi vei crede celor asupriţi şi necăjiţi, pentru că ştii acum ce e necazul. Dar pînă atunci, mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea.

Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulţămeşte lui Dumnezeu, şi de bine şi de rău, şi Sfîntei Duminici pentru buna găzduire şi ajutorul făgăduit.

—  Ia, acum mai vii de-acasă, fătul meu! Zică cine-a zice şi cum a vre să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te sileşti să-l ajungi, iar dacă-i în urmă, stai şi-l aştepţi. Mă rog, ce mai la deal la vale? Aşa e lumea asta şi, de-ai face ce-ai face, rămîne cum este ea; nu poţi s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. Vorba ceea: „Zi-i lume şi te mîntuie”. Dar ia să lăsăm toate la o parte şi, pînă la una la alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul, că spînul te-a fi aşteptînd cu nerăbdare. Şi, dă, stăpîn nu-i? Trebuie să-l asculţi. Vorba ceea: „Leagă calul unde zice stăpînul”.

Şi odată scoate Sfînta Duminică obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea şi, dîndu-le lui Harap-Alb, zice:

—  Ţine aceste, că au să-ţi fie de mare trebuinţă unde mergem. Şi chiar haidem, cu ajutorul Domnului, să isprăvim odată şi trebuşoara asta.

Şi pe la cîntatul cucoşilor se ie Sfînta Duminică împreună cu Harap-Alb şi se duc în pădurea cerbului. Şi cum ajung în pădure, sapă o groapă adîncă de un stat de om, lîngă un izvor, unde în fiecare zi pe la amiază venea cerbul de bea apă, apoi se culca acolo pe loc şi dormea cît un bei, pînă ce asfinţea soarele. Şi după aceea, sculîndu-se, o lua în porneală şi nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi pe la amiază.

—  Ei, ei! acum groapa este gata, zise Sfînta Duminică. Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa, toată ziua, şi iaca ce ai de făcut: pune-ţi obrăzarul cum se pune, iară sabia să n-o slăbeşti din mînă; şi de-amiază, cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă şi s-a culca ş-a adormi, cu ochii deschişi, cum i-i feliuşagul, tu, îndată ce li-i auzi horăind, să ieşi încetişor şi să potriveşti aşa ca să-i zbori capul dintr-o singură lovitură de sabie, şi apoi răpede să te arunci în groapă şi să şezi acolo într-însa pînă după asfinţitul soarelui. Capul cerbului are să te strige pînă atunci mereu, pe nume, ca să te vadă, dar tu nu cumva să te îndupleci de rugămintea lui şi să te iţeşti la dînsul, că are un ochi otrăvit şi, cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăieşti. Însă cum a asfinţi soarele să ştii că a murit cerbul. Şi atunci să ieşi fără frică, să-i jupeşti pielea, iară capul să-l iei aşa întreg, cum se găseşte, şi apoi să vii pe la mine. Şi aşa, Sfînta Duminică se ia, şi se întoarnă singură acasă. Iară Harap-Alb rămîne de pîndă în groapă. Şi, cînd pe la amiază numai iaca ce aude Harap-Alb un muget înnăduşit: cerbul venea boncăluind. Şi ajungînd la izvor, odată şi începu a bea hîlpav la apă rece; apoi mai boncăluieşte, şi iară mai bea cîte un răstimp, şi iar mai boncăluieşte, şi iar mai bea, pînă ce nu mai poate. După aceea începe a-şi arunca ţărnă după cap, ca buhaiul, şi apoi, scurmînd de trei ori cu piciorul în pămînt, se tologeşte jos pe pajişte, acolo pe loc, mai rumegă el cît mai rumegă, şi pe urmă se aşterne pe somn, şi unde nu începe a mîna porcii la jir.

Harap-Alb, cum îl aude horăind, iese afară încetişor şi, cînd îl croieşte o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi şi zboară capul cît colo de la trup şi Harap-Alb se aruncă fără sine în groapă, după cum îl povăţuise Sfînta Duminică. Atunci sîngele cerbului odată a şi-nceput a curge gîlgîind şi a se răspîndi în toate părţile, îndreptîndu-se şi năboind în groapă peste Harap-Alb, de cît pe ce era să-l înece. Iară capul cerbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale, zicînd:

—  Harap-Alb, Harap-Alb! De nume ţi-am auzit, dar de văzut nu te-am văzut. Ieşi numai oleacă să te văd încaltea, vrednic eşti de comoara ce ţi-o las, şi apoi să mor cu plăcere, dragul meu!

Dar Harap-Alb tăcea molcum şi de-abia îşi putea descleşta picioarele din sîngele închegat, care era mai-mai să umple groapa. În sfîrşit, mai strigă el, capul cerbului, cît mai strigă, însă Harap-Alb nici nu răspunde, nici se arată, şi de la o vreme se face tăcere. Şi aşa, după asfinţitul soarelui, Harap-Alb iese din groapă, jupeşte pielea cerbului cu băgare de samă, să nu smintească vreo piatră din locul ei, apoi iea capul întreg, aşa cum se găsea, şi se duce la Sfînta Duminică.

—  Ei, Harap-Alb, zise Sfînta Duminică, aşă-i că am scos-o la capăt şi pe asta?

—  Aşa; cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu al sfinţiei-voastre, răspunse Harap-Alb, am izbutit, măicuţă, să facem şi acum pe cheful spînului, rămînere-aş păgubaş de dînsul să rămîn, şi să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci, şi nici atunci, că tare mi-i negru înaintea ochilor!

—  Lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu, că şi-a da el spînul peste om vrodată; pentru că nu-i nici o faptă fără plată, zise Sfînta Duminică. Mergi de i le du şi pe acestea, că i-or rămîne ele de cap odată.

Atunci Harap-Alb, mulţămind Sfintei Duminici, îi sărută mîna, apoi încalecă pe cal şi porneşte tot cum a venit, mergînd spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvîntul din poveste, înainte mult mai este… Şi pe unde trecea, lumea din toate părţile îl înghesuia: pentru că piatra cea mare din capul cerbului strălucea de se părea că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

Mulţi crai şi împăraţi ieşeau înaintea lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i deie bănărit cît a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă pentru asemenea odoare. Dar Harap-Alb ca de foc se ferea, şi urmîndu-şi calea înainte, la stăpînu-său le ducea.

Şi întru una din seri, cum şedea spînul împreună cu moşu-său şi cu verele sale sus într-un foişor, numai iaca, ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînşii; şi de ce se apropia, de ce lumina mai tare, de îi fura vederile. Şi deodată toată suflarea s-a pus în mişcare: lumea de pe lume, fiind în mare nedumerire, aleargă să vadă ce minune poate să fie. Şi cînd colo, cine era? Harap-Alb, care venea în pasul calului, aducînd cu sine pielea şi capul cerbului pe care le-a şi dat în mîna spînului.

La vederea acestei minunăţii, toţi au rămas încremeniţi şi, uitîndu-se unii la alţii, nu ştiau ce să zică. Pentru că în adevăr era şi lucru de mirare!

Dar spînul, cu viclenia sa obişnuită, nu-şi pierde cum­pătul. Şi, luînd vorbă, zice împăratului:

—  Ei, moşule, ce mai zici? Adeveritu-s-au vorbele mele?

—  Ce să mai zic, nepoate? răspunse împăratul uimit. Ia, să am eu o slugă aşa de vrednică şi credincioasă ca Harap-Alb, aş pune-o la masă cu mine, că mult preţuieşte omul acesta!

—  Ba să-şi puie pofta-n cui! răspunse spînul cu glas răutăcios. Asta n-aş face-o eu de-ar mai fi el pe cît este; doar nu-i frate cu mama, să-l pun în capul cinstei. Eu ştiu, moşule, că sluga-i slugă şi stăpînu-i stăpîn; s-a mîntuit vorba. Na, na, na! d-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata, căci altfel de ce l-aş fi luat cu mine. Hei, hei! Nu ştiţi dumneavoastră ce poama dracului e Harap-Alb aista! Pînă l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu dînsul. Numai eu îi vin de hac. Vorba ceea: „Frica păzeşte bostănăria”. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb cît îi lumea şi pămîntul. Ce te potriveşti, moşule? Cum văd eu, dumneata prea întri în voia supuşilor. De-aceea nu-ţi dau cerbii pietre scumpe şi urşii sălăţi. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş: cînd văd că mîţa fa­ce mărazuri, ţ-o strîng de coadă, de mănîncă şi mere pădu­reţe, căci n-are încotro… Dacă ţ-a ajuta Dumnezeu să mă rîn­duieşti mai degrabă în locul dumitale, îi vedea, moşule dragă, ce prefacere are să ieie împărăţia; n-or mai şedea lucrurile tot aşa

moarte cum sînt. Pentru că ştii vorba ceea: „Omul sfin­ţeşte locul”… Fost-ai şi dumneata la tinereţe, nu zic. Dar acum îţi cred. Dă, bătrîneţe nu-s? Cum n-or sta trebile baltă!

În sfîrşit, spînului îi mergea gura ca pupăza, de-a ameţit pe împăratul, încît a uitat şi de Harap-Alb, şi de cerb, şi de tot.

Fetele împăratului însă priveau la verişor… cum priveşte cînele pe mîţă, şi li era drag ca sarea-n ochi, pentru că le spunea inima ce om fără de lege este spînul. Dar cum erau să iasă ele cu vorba înaintea tatălui lor? Spînul n-avea de cine… Vorba ceea: „Găsise un sat fără cîni şi se primbla fără băţ”, că alta, ce pot să zic?

La vreo cîteva zile după asta, împăratul făcu un ospăţ foarte mare în cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite.

În ziua de ospăţ, fetele împăratului s-au pus cu rugăminte pe lîngă spîn, să deie voie lui Harap-Alb ca să slujească şi el la masă. Spînul, neputîndu-le strica hatîrul, chemă pe Harap-Alb de faţă cu dînsele şi-i învoi aceasta, însă cu tocmală ca în tot timpul ospăţului să steie numai la spatele stăpînu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni, că de l-oi vedea obrăznicindu-se cumva, acolo pe loc îi şi tai capul.

—  Auzit-ai ce am spus, slugă netrebnică! zise spînul, arătînd lui Harap-Alb tăiuşul paloşului pe care jurase credinţă şi supunere spînului la ieşirea din fîntînă.

—  Da, stăpîne, răspunse Harap-Alb cu umilinţă, sînt gata la porunca luminării-voastre.

Fetele împăratului au mulţumit spînului şi pentru atîta. Amu, tocmai pe cînd era temeiul mesei, şi oaspeţii, tot gustînd vinul de bun, începuse a se chiurchiului cîte oleacă, numai iaca o pasere măiastră se vede bătînd la fereastră şi zicînd cu glas muieratic:

—  Mîncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gîndiţi!

Atunci, deodată, tuturor mesenilor pe loc li s-a stricat cheful şi au început a vorbi care ce ştia şi cum îi ducea capul: unii spuneau că împăratul Roş, avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc; alţii spuneau că fata lui este o farmazoană cumplită, şi că din pricina ei se fac atîtea jertfe; alţii întăreau spusele celorlalţi, zicînd că chiar ea ar fi venit în chip de pasere de a bătut acum la fereastră, ca să nu lese şi aici lumea în pace. Alţii ziceau că, oricum ar fi, doar paserea aceas­ta nu-i lucru curat; şi că trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. Alţii mai fricoşi îşi stupeau în sîn, menind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. În sfîrşit, unii spuneau într-un fel, alţii în alt fel, şi multe se ziceau pe seama fetei împăratului Roş, dar nu se ştia care din toate acele vorbe este cea adevărată.

Spînul, după ce-i ascultă pe toţi cu luare-aminte, clătină din cap şi zise:

—  Rău e cînd ai a face tot cu oameni care se tem şi de umbra lor! Dumneavoastră, cinstiţi oaspeţi, se vede că paşteţi boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta.

Şi atunci spînul răpede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb şi, nu ştiu cum, îl prinde zîmbind.

—  Aşa… slugă vicleană ce-mi eşti!? Vra să zică tu ai ştiinţă de asta şi nu mi-ai spus. Acum degrabă să-mi aduci pe fata împăratului Roş, de unde ştii şi cum îi şti tu. Hai, porneşte! Şi nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe faţa pămîntului!

Atunci Harap-Alb, ieşind plin de mîhnire, se duce în grajd la cal şi, netezindu-l pe coamă şi sărutîndu-l, zice:

—  Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat iar spînul! Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata împăratului Roş de unde-oi şti. Asta-i curat vorba ceea:

„Poftim, pungă, la masă,

Dacă ţi-ai adus de-acasă”.

Se vede că mi s-a apropiet funia la par. Cine ştie ce mi s-a mai întîmpla! Cu spînul tot am dus-o cum am dus-o, cîne-cîneşte, pînă acum. Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cît mi-a sta capul. Ş-apoi, unde s-a fi găsind acel împărat Roş şi fata lui, care cică este o farmazoană cumplită, numai cel-de-pe-comoa­ră a fi ştiind! Parcă dracul vrăjeşte, de n-apuc bine a scăpa din una şi dau peste alta. Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a tîrî după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: „Să nu dea Dumnezeu omului cît poate el suferi”.

—  Stăpîne, zise atunci calul, nechezînd cu înfocare, nu te mai olicăi atîta. După vreme rea, a fi el vreodată şi senin. Dac-ar sta cineva să-şi facă samă de toate cele, cum chiteşti dumneata, apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morţi pe toate cărările… Nu fi aşa de nerăbdător! De unde ştii că nu s-or schimba lucrurile în bine şi pentru dumneata? Omul e dator să se lupte cît a putea cu valurile vieţii, căci ştii că este o vorbă: „Nu aduce anul ce aduce ceasul”. Cînd sînt zile şi noroc, treci prin apă şi prin foc şi din toate scapi nevătămat. Vorba cîntecului:

Fă-mă, mamă, cu noroc,

Şi măcar m-aruncă-n foc.

Las’ pe mine, stăpîne, că ştiu eu pe unde te-oi duce la împăratul Roş, pentru că m-au mai purtat odată păcatele pe acolo cu tatu-tău, în tinereţele lui. Hai, încalecă pe mine şi ţine-te bine, că acum am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda spînului, ca să-i punem venin la inimă.

Harap-Alb atunci încalecă, şi calul, nechezînd o dată puternic, zboară cu dînsul:

În înaltul ceriului,

Văzduhul pămîntului,

şi o ia de-a curmeziş:

De la nouri cătră soare,

Pintre lună şi luceferi,

Stele mîndre lucitoare.

Şi apoi, de la o vreme, începe a se lăsa lin ca vîntul, şi luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvîntul din poveste, înainte mult mai este.

Dar ia să vedem, ce se mai petrece la masă după ducerea lui Harap-Alb?

„Hei, hei! zise spînul în sine, tremurînd de ciudă. Nu te‑am ştiut eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam fe­lul!… Dar trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!… Paloşul ista are să-ţi ştie de ştire…”

— Ei, vedeţi, moşule şi cinstiţi meseni, cum hrăneşti pe dracul, fără să ştii cu cine ai de-a face? Dacă nu-s şi eu un puişor de om în felul meu, dar tot m-a tras Harap-Alb pe şfară! Bine-a zis cine-a zis: „Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic” .

În sfîrşit, împăratul, fetele sale şi toţi oaspeţii rămaseră încremeniţi. Spînul, bodrogănind din gură, nu ştia cum să-şi ascundă ura, iară Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea întîmpla în urmă, mergea tot înainte prin locuri pustii şi cu greu de străbătut.

Şi cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea şi ea tocmai atunci podul. Ce să facă Harap-Alb? Stă el oleacă şi se sfătuieşte cu gîndul: „Să trec peste dînsele, am să omor o mulţime; să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca, cu cal cu tot. Dar tot mai bine să dau prin apă, cum a da Dumnezeu, decît să curm viaţa atîtor gîzuliţe nevinovate”. Şi zicînd Doamne-ajută, se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo, la cela mal, fără primejdie şi apoi îşi ie drumul înainte. Şi cum mergea el, numai iaca i se înfăţoşează o furnică zburătoare, zicînd:

—  Harap-Alb, fiindcă eşti aşa de bun, de ţi-a fost milă de viaţa noastră, cînd treceam pe pod, şi nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ţi fac şi eu un bine: na-ţi aripa asta, şi cînd îi avea vreodată nevoie de mine, să dai foc aripii, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-ţi venim în ajutor.

Harap-Alb, strîngînd aripa cu îngrijire, mulţumeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit şi apoi porneşte tot înainte.

Şi mai merge el cît merge, şi numai iaca ce aude o bîzî­itură înăduşită. Se uită el în dreapta, nu vede nimica; se uită în stînga, nici atîta; şi cînd se uită în sus, ce să vadă? Un roi de albine se învîrtea în zbor pe deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se aşeze. Harap-Alb, văzîndu-le aşa, i se face milă de dînsele şi, luîndu-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus, şi apoi el se dă într-o parte. Atunci, bucuria albinelor: se lasă jos cu toatele şi se adună ciotcă în pălărie. Harap-Alb, aflîndu-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi în stînga şi nu se lasă pînă ce găseşte-un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea aşază nişte ţepuşi într-însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătă­ciune, cu poala sîntă-Măriei şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor şi apoi, luîndu-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra nişte captălani, ca să nu răzbată soarele şi ploaia înlăuntru, şi apoi, lăsîndu-l acolo pe cîmp, între flori, îşi caută de drum. Şi cum mergea el, mulţumit de sine pentru această facere de bine, numai iaca i se înfăţoşază înainte crăiasa albinelor, zicîndu-i:

—  Harap-Alb, pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit de ne-ai făcut adăpost, vreu să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea; na-ţi aripa asta şi, cînd îi avea vreodată nevoie de mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi vin întru ajutor.

Harap-Alb, luînd aripa cu bucurie, o strînge cu îngrijire; apoi mulţămind crăiesei pentru ajutorul făgăduit, porneşte, urmîndu-şi calea tot înainte.

Mai merge el cît merge şi cînd, la poalele unui codru, numai iaca ce vede o dihanie de om, care se pîrpălea pe lîngă un foc de douăzeci şi patru de stînjini de lemne şi tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. Şi-apoi, afară de aceas­ta, omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi cînd sufla cu dînsele, cea de deasupra se răsfrîngea în sus peste scăfîrlia capului, iar cea de desupt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o pal­mă. Nu era chip să te apropii de dînsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul. Şi dac-ar fi tremurat numai el, ce ţi-ar fi fost? Dar toată suflarea şi făptura de prinprejur îi ţineau hangul: vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văi­cărau, pietrele ţipau, vreascurile ţiuiau şi chiar lemnele de pe foc pocneau de ger. Iară veveriţele, găvozdite una peste alta în scorburi de copaci, suflau în unghii şi plîngeau în pumni, blăstemîndu-şi ceasul în care s-au născut. Mă rog, foc de ger era: ce să vă spun mai mult! Harap-Alb, numai o ţîră cît a stat de s-a uitat, a făcut ţurţuri la gură şi, neputîndu-şi stăpîni rîsul, zise cu mirare:

—  Multe mai vede omul acesta cît trăieşte! Măi tarto­rule, nu mînca haram şi spune drept, tu eşti Gerilă! Aşă-i că taci?… Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lîngă tine, de arzuliu ce eşti.

—  Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurînd, dar, unde mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica.

—  Hai şi tu cu mine, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului.

Gerilă atunci se ie cu Harap-Alb şi pornesc împreună. Şi mergînd ei o bucată înainte, Harap-Alb vede altă drăcărie şi mai mare: o namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.

—  Ei, apoi să nu bufneşti de rîs?! zise Harap-Alb. Măi, măi, măi! că multe-ţi mai văd ochii! Pesemne c-aista-i Flămîn­zilă, foametea, sac fără fund sau cine mai ştie ce pricopsală a fi, de nu-l mai poate sătura nici pămîntul.

—  Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb, zice atunci Flămînzilă, dar, unde mergeţi voi, fără de mine n-aveţi să puteţi face nici o ispravă.

—  Dacă-i aşa, hai şi tu cu noi, zise Harap-Alb, că doar n-am a te duce în spinare…

Flămînzilă atunci se ie după Harap-Alb şi pornesc tustrei înainte. Şi mai mergînd ei o postată, numai iaca Harap-Alb vede altă minunăţie şi mai mare: o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gîrlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.

—  Măi, da’ al dracului onànie de om e şi acesta! zise Harap-Alb. Grozav burdăhan şi nesăţios gîtlej, de nu pot să-i potolească setea nici izvoarele pămîntului; mare ghiol de apă trebuie să fie în maţele lui! Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul Secetei, născut în zodia răţelor şi împodobit cu darul suptului.

—  Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Setilă, căruia începu a-i ţîşni apa pe nări şi pe urechi, ca pe nişte lăptoace de mori, dar, unde vă duceţi voi, fără de mine degeaba vă duceţi.

—  Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb; de-abia nu te-i mai linciuri atîta în cele ape, îi scăpa de blăstemul broaştelor şi-i da răgaz morilor să umble, că destul ţi-ai făcut mendrele pînă acum. Că, Doamne iartă-mă, îi face broaşte în pîntece de atîta apă!

Setilă atunci se ia după Harap-Alb şi pornesc tuspatru înainte. Şi mai mergînd ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură de om avea în frunte numai un ochi, mare cît o sită, şi, cînd îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. Iară cînd îl ţinea închis, dar fie zi, dar fie noapte, spunea că vede, cu dînsul şi în măruntaiele pămîntului.

—  Iaca, începu el a răcni ca un smintit, toate lucrurile mi se arată găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede; deasupra capului meu văd o mulţime nenumărată de văzute şi nevăzute; văd iarba cum creşte din pămînt; văd cum se răstogoleşte soarele după deal; luna şi stelele cufundate în mare; copacii cu vîrful în jos, vitele cu picioarele în sus şi oamenii umblînd cu capul între umere; văd, în sfîrşit, ceea ce n-aş mai dori să vadă nimene, pentru a-şi osteni vederea: văd nişte guri căscate uitîndu-se la mine şi nu-mi pot da samă de ce vă miraţi aşa, mira-v-aţi de… frumuseţe-vă!

Harap-Alb atunci se bate cu mîna peste gură şi zice:

—  Doamne fereşte de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul! Pe de-o parte îţi vine a rîde şi pe de alta îţi vine a-l plînge. Dar se vede că aşa l-a lăsat Dumnezeu. Poate că acesta-i vestitul Ochilă, frate cu Orbilă, văr primar cu Chiorilă, nepot de soră lui Pîndilă, din sat de la Chitilă, peste drum de Nimerilă. Ori din tîrg de la Să-l-caţi, megieş cu Căutaţi şi de urmă nu-i mai daţi. Mă rog, unu-i Ochilă pe faţa pămîntului, care vede toate şi pe toţi altfel de cum vede lumea cealaltă; numai pe sine nu se vede cît e de frumuşel. Parcă-i un boţ, chilimboţ boţit, în frunte cu un ochi, numai să nu fie de diochi!

—  Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, uitîn­du‑se închiorchioşat, dar, unde te duci, fără de mine rău are să-ţi cadă. Fata împăratului Roş nu se capătă aşa de lesne cum crezi tu. Din gardul Oancei ţi-a da-o împăratul, dacă n-oi fi şi eu pe-acolo.

—  Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise Harap-Alb, că doar n‑avem a te duce de mînă, ca pe un orb…

Ochilă atunci se ia şi el după Harap-Alb şi pornesc tus­cinci înainte. Şi mai mergînd ei o bucată, numai iaca ce vede Harap-Alb altă bîzdîganie şi mai şi: o pocitanie de om umbla cu arcul după vînat pasări. Ş-apoi, chitiţi că numai în arc se închia tot meşteşugul şi puterea omului aceluia? Ţi-ai găsit! Avea un meşteşug mai drăcos şi o putere mai pe sus decît îşi poate dracul închipui; cînd voia, aşa se lăţea de tare, de       cup­rindea pămîntul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mîna la lună, la stele, la soare şi cît voia de sus. Şi dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ţi le prindea cu mîna din zbor, le răsucea gîtul cu ciudă şi apoi le mînca aşa, crude, cu pene cu tot. Chiar atunci avea un vrav de paseri dinainte şi ospăta dintr-însele cu lăcomie, ca un vultan hămisit. Harap-Alb, cuprins de mirare, zise:

—  Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd?!

—  Zi-i pe nume, să ţi-l spun, răspunse atunci Ochilă, zîmbind pe sub musteţe.

—  Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsă­rilă… nu greşeşti; să-i zici Lăţilă… nici atîta; să-i zici Lungilă… asemene; să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare că e mai   pot­rivit cu năravul şi apucăturile lui, zise Harap-Alb, înduioşat de mila bietelor paseri. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului; brîul pămîn­tului şi scara ceriului; ciuma zburătoarelor şi spaima oame­nilor, că altfel nu te pricepi cum să-i mai zici.

—  Rîzi tu de mine, rîzi, Harap-Alb, zise atunci Păsări-Lăţi-Lungilă, dar mai bine ar fi să rîzi de tine, căci nu ştii ce păcat te paşte. Chiteşti că fata împăratului Roş numai aşa se capătă? Poate n-ai ştiinţă ce vidmă de fată e aceea: cînd vrea, se face pasere măiastră, îţi arată coada, şi ie-i urma dacă poţi! De n-a fi şi unul ca mine pe-acolo, degeaba vă mai bateţi picioarele ducîndu-vă.

—  Hai şi tu cu noi, dacă vrei, zise atunci Harap-Alb, de-abia mi-i lua pe Gerilă de ţuluc şi l-îi purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi cîtuşi decît şi n-a mai clănţăni atîta din mă­sele, ca un cocostîrc de cei bătrînicioşi, că parcă mă strînge în spate cînd îl văd aşa.

Păsări-Lăţi-Lungilă se ia atunci după Harap-Alb şi pornesc ei tusşese înainte. Şi pe unde treceau, pîrjol făceau: Gerilă potopea pădurile prin ardere. Flămînzilă mînca lut şi pămînt amestecat cu humă şi tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se zbăteau peştii pe uscat şi ţipa şerpele în gura broaştei de secetă mare ce era pe acolo. Ochilă vedea toate cele ca dracul, şi numai îngheţai ce da dintr-însul:

Că e laie,

Că-i bălaie;

Că e ciută,

Că-i cornută.

Mă rog, nebunii de-a lui:

Cîte-n lună şi în stele,

De-ţi venea să fugi de ele,

Sau să rîzi ca un nebun,

Credeţi-mă ce vă spun!

În sfîrşit, Păsări-Lăţi-Lungilă ademenea zburătoarele şi, jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă pe sămînţă, de nu se mai stăvea nimene cu păseri pe lîngă casă de răul lui.

Numai Harap-Alb nu aducea nici o supărare. Însă, ca tovarăş, era părtaş la toate: şi la pagubă, şi la cîştig, şi prie­tenos cu fiecare, pentru că avea nevoie de dînşii în călătoria sa la împăratul Roş, care, zice, cică era un om pîclişit şi răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cît de un cîne. Dar vorba ceea: „La unul fără suflet trebuie unul fără de lege”. Şi gîndesc eu că din cinci nespălaţi cîţi merg cu Harap-Alb, i-a veni el vreunul de hac; ş-a mai da împăratul Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci, ca pînă atunci. Dar iar mă întorc şi zic: mai ştii cum vine vremea?

Lumea asta e pe dos,

Toate merg cu capu-n jos;

Puţini suie, mulţi coboară,

Unul macină la moară.

Ş-apoi acel unul are atunci în mînă şi pînea, şi cuţitul şi taie de unde vrea şi cît îi place, tu te uiţi şi n-ai ce-i face. Vorba ceea: „Cine poate, oase roade; cine nu, nici carne moale”. Aşa şi Harap-Alb şi cu ai săi; poate-or izbuti să ieie fata împăra­tului Roş, poate nu, dar acum, deodată, ei se tot duc înainte şi, mai la urmă, cum le-a fi norocul. Ce-mi pasă mie? Eu sînt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi.

Amu Harap-Alb şi cu ai săi mai merg ei cît merg şi, într-o tîrzie vreme, ajung la împărăţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvîntul din poveste, îna­inte mult mai este. Şi cum ajung, odată întră buluc în ogradă, tusşese, Harap-Alb înainte şi ceilalţi în urmă, care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se tîrîiau aţele şi curgeau oghelele după dînşii, parcă era oastea lui Papuc Hogea Hogegarul.

Şi atunci, Harap-Alb se şi înfăţişază înaintea împăratului Roş, spunîndu-i de unde, cum, cine şi pentru ce anume au venit. Împăratului i-a fost de-a mirarea, văzînd că nişte golani au asemenea îndrăzneală, de vin cu neruşinare să-i ceară fata, fie din partea oricui ar fi. Dar, nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba, ci le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo, şi pînă mîni dimineaţă s-a mai gîndi el ce trebuie să facă… Şi pe altă parte, împăratul odată cheamă în taină pe un credincios al său şi dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie, după cum păţise şi alţi peţitori, poate mai ceva decît aceştia.

Atunci credinciosul împăratului se duce răpede şi dă foc casei celei de aramă pe dedesupt, cu 24 de stînjini de lemne, de se face casa roşă cum e jăraticul. Apoi, cum înserează, vine şi pofteşte pe oaspeţi la culcare. Gerilă atunci, năzdrăvan cum era el, cheamă pe tovarăşii săi deoparte şi le zice încetişor:

—  Măi, nu cumva să vă împingă Mititelul să intraţi înaintea mea unde ne-a duce omul ţapului celui roş, că nu mai ajungeţi să vedeţi ziua de mîne. Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită. Îl ştiu eu cît e de priitor şi de darnic la spatele altora. Numai de nu i-ar muri mulţi înainte! să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri! D-apoi fetişoara lui; a zis dracul şi s-a făcut: bucăţică ruptă tată-său în picioare, ba încă şi mai şi. Vorba ceea: „Capra sare masa, şi iada sare casa”. Dar las’, că ş-au găsit ei omul! De nu le-oi veni eu de hac în astă-noapte, nici mama dracului nu le mai vine!

—  Aşa gîndesc şi eu, zise Flămînzilă; ş-a pus el, împă­ratul Roş, boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne.

—  Ba mi se pare c-a da el şi teleagă, şi plug, şi otic, şi tot, numai să scape de noi, zise Ochilă.

—  Ia ascultaţi, măi! zise Gerilă. „Vorba lungă, sărăcia omului”. Mai bine haidem la culcare, că ne aşteaptă omul împăratului cu masa întinsă, cu făcliile aprinse şi cu braţele deschise. Hai! Ascuţiţi-vă dinţii şi porniţi după mine.

Şi odată pornesc ei, teleap, teleap, teleap! Şi, cum ajung în dreptul uşii, se opresc puţin. Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusite, şi casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. Apoi intră cu toţii înlăuntru, se tologeşte care unde apucă şi… tac mă cheamă. Iară credinciosul împăratului, încuind uşa pe dinafară cu răpegiune, le zice cu răutate:

—  Las’, că v-am găsit eu ac de cojoc! De-acum dormiţi, dormire-aţi somnul cel de veci, că v-am aşternut eu bine. Vă veţi face voi scrum pînă mîne dimineaţă.

Apoi îi lasă acolo şi el se duce în treaba lui. Dar Harap-Alb şi cu ai săi nici nu bin­diseau de asta; ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele şi au început a se întinde şi a se hîrjoni în ciuda fetei împăratului Roş. Ba încă Gerilă se întindea de căldură, de-i treceau genunchele de gură. Şi hojma morocănea pe ceilalţi, zicînd:

—  Numai din pricina voastră am răcit casa; căci pentru mine era numai bună cum era. Dar aşa păţeşti dacă te iei cu nişte bicisnici. Las’, că v-a mai păli el berechetul acesta de altă dată! Ştii că are haz şi asta? Voi să vă lăfăiţi şi să huzuriţi de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! Să-mi dau eu liniştea mea pentru hatîrul nu ştiu cui? Acuş vă tîrnăiesc prin casă, pe rudă pe sămînţă; încaltea să nu se aleagă nimica nici de somnul meu, dar nici de al vostru.

—  Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă! ziseră ceilalţi. Acuş se face ziuă, şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de-ale tale. A dracului lighioaie mai eşti! Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. Cine-a mai dori să facă tovărăşie cu tine aibă-şi parte şi poarte-ţi portul. Că pe noi ştiu că ne-ai ameţit. Are cineva cap să se liniştească de răul tău? I-auzi-l-ăi: parcă-i o moară hodorogită. Numai gura lui se aude în toate părţile. Hojma tolocăneşte pentru nimica toată, curat ca un nebun. Tu, măi, eşti bun de trăit numai în pădure, cu lupii şi cu urşii, dar nu în case împărăteşti şi între nişte oameni cumsecade.

—  Ia ascultaţi, măi, dar de cînd aţi pus voi stăpînire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. Eu îs bun cît îs bun, dar şi cînd m-a scoate cineva din răbdare, apoi nu-i trebuie nici ţigan de laie împotriva mea.

—  Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? Da’ amarnic mai eşti la viaţă; cînd te mînii, faci sînge-n baligă, zise Flămînzilă. Tare-mi eşti drag!… Te-aş vîrî în sîn, dar nu încapi de urechi… Ia mai bine ogoieşte-te oleacă şi mai strînge-ţi buzişoarele acasă; nu de altă, dar să nu-ţi pară rău pe urmă, că doar nu eşti numai tu în casa asta.

—  Ei, apoi! Vorba ceea: „Fă bine, să-ţi auzi rău”, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşa mi se cade; ba încă şi mai rău decît aşa. Cine-a face de altă dată ca mine, ca mine să păţească.

—  Ai dreptate, măi Gerilă, numai nu te cauţi, zise Ochilă. Dar cu prujituri de-a tale, ia, acuş se duce noaptea, şi vai de odihna noastră! Măcar tu să fii acela, ce ai zice, cînd ţi-ar stri­ca cineva somnul? Ba încă ai dat peste nişte oameni ai lui Dumnezeu, dar, să fi fost cu alţii, hei, hei! mîncai papara pînă acum…

—  Dar nu mai tăceţi, măi? Că ia acuş trec cu picioarele prin păreţi şi ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăţi-Lungilă. Parcă nu faceţi a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. Măi Buzilă, mi se pare că tu eşti toată pricina gîlcevei dintre noi.

—  Ba bine că nu! zise Ochilă. Are el noroc de ce are, dar ştiu eu ce i-ar trebui.

—  Ia, să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pîntecele cobză, zise Setilă, căci altmintrelea nici nu e de chip s-o scoţi la capăt cu boclucaşul acesta.

Gerilă, văzînd că toţi îi stau împotrivă, se mînie atunci, şi unde nu trînteşte o brumă pe păreţi, de trei palme de groa­să, de au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămeşa de pe dînşii.

—  Na! încaltea v-am făcut şi eu pe obraz. De-acum îna­inte, spuneţi ce vă place, că nu mi-a fi ciudă, zise Gerilă, rîzînd cu hohot. Ei, apoi!? Cică să nu te strici de rîs!… De Harap-Alb nu zic. Dar voi, mangosiţilor şi farfasiţilor, de cîte ori îţi fi dor­mit în stroh şi pe tîrnomată, să am eu acum atîţia bani în pun­gă nu mi-ar mai trebui altă! Oare nu cumva v-aţi face şi voi niş­te feciori de ghindă, fătaţi în tindă, că sînteţi obraze subţiri?

—  Iar cauţi sămînţă de vorbă, măi Buzilă? ziseră ceilalţi. Al dracului să fii cu tot neamul tău, în vecii vecilor amin!

—  De asta şi eu mă anin şi mă închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu unul de pelin, zise Gerilă. Şi hai de-acum să dormim, mai acuş să ne trezim, într-un gînd să ne unim, pe Harap-Alb să-l slujim şi tot prieteni să fim; căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l dobîndim.

În sfîrşit, ce-or fi mai dondănit ei, şi cît or mai fi don­dănit, că numai iaca se face ziuă! Şi atunci, credinciosul împă­ratului, crezînd că s-a curăţit de oaspeţi, vine cu gîndul să măture scrumul afară, după rînduială. Şi cînd ajunge mai aproape, ce să vadă? Casa cea de aramă, înfocată aşa de straşnic de cu sară, era acum toată numai un sloi de gheaţă, şi nu se mai cunoştea pe dinafară nici uşă, nici uşori, nici gratii, nici obloane de fereşti, nici nimica; iar înlăuntru se auzea un tărăboi grozav; toţi bocăneau la uşă cît ce puteau şi strigau cît le lua gura, zicînd:

—  Nu ştim ce fel de împărat e acesta, de ne lasă fără scînteie de foc în vatră, să degerăm aicea… Aşa sărăcie de lem­ne nu s-a văzut nici la bordeiul cel mai sărăcăcios. Vai de noi şi de noi, că ne-a îngheţat limba în gură şi măduva în ciolane de frig!…

Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de-o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. Şi dă el să descuie uşa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. Pe urmă, ce să facă? Aleargă şi vesteşte împăratului despre cele întîmplate. Atunci vine şi împăratul cu o mulţime de oameni, cu cazmale ascuţite şi cu cazane pline cu uncrop; şi unii tăiau gheaţa cu cazmalele, alţii aruncau cu uncrop pe la ţîţînile uşii şi în borta cheii şi, după multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid uşa şi scot pe oaspeţi afară. Şi cînd colo ce să vezi? Toţi erau cu părul, cu barba şi cu musteţele pline de promoroacă, de nu-i cunoşteai, oameni sînt, draci sînt, ori alte arătări. Şi aşa tremurau de tare, de le dîrdîiau dinţii în gură. Iară mai ales pe Gerilă parcă-l zghihuiau toţi dracii: pozne făcea cu buzişoarele sale, încît s-a îngrozit şi împăratul Roş cînd l-a văzut făcînd aşa de frumuşel.

Atunci Harap-Alb, ieşind dintre dînşii, se înfăţoşază cuviincios înaintea împăratului, zicînd:

—  Preaînălţate împărate! Luminarea-sa, nepotul preapu­ternicului Verde-împărat, m-a fi aşteptînd cu nerăbdare. De‑a­cum înainte, cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră.

—  Bine, voinice, zise împăratul, uitîndu-se la dînşii cam acru oarecum; a veni ea şi vremea aceea… Dar acum, deodată, ia să ospătaţi ceva, ca să nu ziceţi că aţi ieşit din casa mea ca de la o casă pustie.

—  Parcă v-a ieşit un sfînt din gură, luminate împărate, zise atunci Flămînzilă, că ne ghiorăiesc maţele de foame.

—  Poate ni-ţi da şi ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ni sfîrîie gîtlejul de sete.

—  Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că luminarea-sa ştie ce ne trebuie.

—  Aşa cred şi eu, zise Păsărilă, doar, de-a putere-a hi, am căzut la casă împărătească, şi nu vă temeţi, că are înălţimea-sa atîta purtare de grijă, ca să nu fim chinuiţi cu frig, cu foame şi cu sete.

—  Mai rămîne îndoială despre asta, zise Gerilă, tremu­rînd cumplit. Dar n-aveţi ştiinţă că înălţimea-sa este tata flă­mînzilor şi al însetaţilor? Şi tocmai de asta mă bucur şi eu, că de-abia m-oi mai încălzi oleacă bînd sîngele Domnului.

—  Ei, tacă-vă gura de-acum! zise Flămînzilă. Destul e o măciucă la un car de oale. Nu tot cetăraţi pe măria-sa, că om e dumnealui. Pentru nişte sărăcuţi ca noi e greu de făcut trebi de acestea, dar la o împărăţie, ca cum te-ar pişca un purice, nu se mai bagă în samă.

—  Din partea mea, mîncarea-i numai o zăbavă; băutu­rica mai este ce este, zise Setilă; şi aş ruga pe luminarea-sa că, dacă are de gînd a ne ospăta, după cum s-a hotărît, apoi să ne îndesască mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea: „Dă-i cu cinstea, să piară ruşinea”. Dar mi se pare că ne-am prea întins cu vorba, şi luminarea-sa nu ştie cum să ne mai intre în voie.

—  Acum, de ne-ar da odată ce ne-ar da, zise Flămînzilă, căci mă roade la inimă de foame ce mi-e.

—  Ia mai îngăduiţi oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas şoarecii în pîntece. Acuş s-or aduce şi bucatele, şi vinul, şi numai de-aţi avea pîntece unde să le puneţi.

—  Îndată vi s-a aduce şi demîncare, şi băutură, zise împăratul, numai de-aţi putea dovedi cît vă voi da eu; că, de nu-ţi fi mîncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cu mine, nu vă pară lucru de şagă!

—  De ne-ar da Dumnezeu tot atîta supărare, luminarea-voastră! zise atunci Flămînzilă, ţinîndu-se cu mîinile de pîntece.

—  Şi înălţimei-voastre gînd bun şi mînă slobodă, ca să ne daţi cît se poate mai multă mîncare şi băuturică, zise Setilă, căruia îi lăsa gura apă că, din mîncare şi băutură, las’ dacă ne-a întrece cineva; numai la treabă nu ne prea punem cu toţi nebunii.

Împăratul tăcea la toate aceste, îi asculta cu dezgust şi numai înghiţea noduri. Dar, în gîndul său: „Bine, bine! cercaţi voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ţi da de fund? Vă vor ieşi ele toate aceste pe nas!” După aceea îi lasă şi se duce în casă.

În sfîrşit, nu trece mult la mijloc, şi numai iaca li se aduc 12 harabale cu pîne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin de cel hrănit, de care, cum bei cîte oleacă, pe loc ţi se taie picioarele, îţi steclesc ochii în cap, ţi se încleie limba în gură şi începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechi măcar. Flămînzilă şi Setilă ziseră atunci celorlalţi:

—  Măi, mîncaţi voi întîi şi beţi cît veţi putea, dar nu cumva să vă puneţi mintea cu toată mîncarea şi băutura c-apoi al vostru e dracul!

Atunci Harap-Alb, Gerilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă se pun ei de ospătează şi beu cît le trebuie. Dar ce are a face? Parcă nici nu se cunoştea de unde au mîncat şi au băut; că doar mîncare şi băutură era acolo, nu şagă; dă, ca la o împărăţie.

—  Hai, ia daţi-vă deoparte, măi păcătoşilor, că numai aţi crîmpoţit mîncarea, ziseră atunci Flămînzilă şi Setilă care aşteptau cu neastîmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de sete.

Şi atunci unde nu începe Flămînzilă a cărăbăni deodată în gură cîte o haraba de pîne şi cîte o ialoviţă întreagă, şi răpede mi ţi le-a înfulicat şi le-a forfăcat, de parcă n-au mai fost. Iară Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ţi-o sugea dintr-o singură sorbitură; şi, răpede-răpede, mi ţi le-a supt pe toate de-a rîndul, de n-a mai rămas nici măcar picătură de vin pe doage. După aceea, Flămînzilă a început a striga în gura mare că moare de foame şi a zvîrli cu ciolane în oamenii împărăteşti, care erau acolo de faţă.

Iară Setilă striga şi el cît ce putea că crapă de sete şi zvîrlea cu doage şi cu funduri de poloboc în toate părţile, ca un nebun.

Împăratul atunci, auzind vuiet tocmai din casă, iese afară şi, cînd vede aceste, îşi pune mîinile în cap de necaz.

—  Măi, măi, măi! Aceştia-s curat sărăcie trimisă de la Dumnezeu pe capul meu, zise împăratul în sine, plin de amără­ciune. Mi se pare că, ia acum, mi-am dat şi eu peste oameni.

Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalţi şi iar se înfăţoşează înaintea împăratului, zicînd:

—  Să trăiţi, luminate împărate! De-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră, căci nepotul împăratului Verde ne-a fi aşteptînd cu nerăbdare.

—  A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul cam cu jumătate de gură. Dar ia mai aveţi puţină răbdare, căci fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-ar în­tîmpla. Ia să mai vedem cam cum ar veni trebuşoara asta. Nu-i vorbă, de mîncat, aţi mîncat şi de băut, aţi băut fiecare cît şeptesprezece. Însă de-acum înainte mai aveţi şi ceva treabă de făcut: iaca, vă dau o mierţă de sămînţă de mac, amestecată cu una de năsip mărunţel; şi, pînă mîni dimineaţă, să-mi alegeţi macul de o parte, fir de fir, şi năsipul de altă parte; nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. Şi dacă-ţi putea scoate la capăt trebuşoara asta, atunci oi mai vedea eu… Iară de nu, veţi plăti cu capul obrăznicia ce aţi întrebuinţat faţă cu mine, ca să prindă şi alţii la minte văzînd de patima voastră.

Şi apoi, ducîndu-se împăratul în treaba lui i-a lăsat să-şi bată capul cum vor şti.

Atunci Harap-Alb şi cu ai săi au început a strînge din umere, nepricepîndu-se ce-i de făcut.

—  Ei, apoi şagă vă pare? Cu chiţibuşuri de aceste să ne zăbovim noi? Pîclişit om e împăratul Roş, se vede el, zise atunci Ochilă. Eu, nu-i vorbă, măcar că e aşa de întuneric, deo­sebesc tare bine firele de mac din cele de năsip. Dar numai iuţală şi gură de furnică ar trebui să aibi ca să poţi apuca, alege şi culege nişte flecuşteţe ca aceste în aşa scurtă vreme. Bine-a zis cine-a zis ca să te fereşti de omul roş, căci e liştai dracul în picioare, acum văd eu.

Harap-Alb îşi aduce atunci aminte de aripa cea de furni­că, o scoate de unde-o avea strînsă, apoi scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, minune mare! Numai iaca au şi început a curge furnicele cu droaia, cîtă pulbere şi spuză, cîtă frunză şi iarbă; unele pe sub pămînt, altele pe dea­supra pămîntului şi altele în zbor, de nu se mai curmau viind. Şi, într-un buc, au şi ales năsipul de-o parte şi macul de altă parte; să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. Şi apoi, în zori de ziuă, cînd e somnul mai dulce, de doarme şi pămîntul sub om, o mulţime de furnici de cele mărunţele au străbătut înlăuntrul palatului şi au început a pişca din somn pe împăratul, de-l frigeau, nu altăceva. Şi văzîndu-se el cuprins de aşa usturime, s-a sculat cu nepus în masă, căci nu mai era de chip să doarmă, cum dormea alte dăţi, pînă pe la amiază, nesupărat de nimeni. Şi, cum s-a sculat, a şi început a căuta cu de-amănuntul prin aşternut, să vadă ce poate să fie. Dar a găsit nimica toată, căci furnicile parcă intrase în pămînt; s-au mistuit, de nu se ştie ce s-au mai făcut.

—  A dracului treabă! Uite ce blîndă mi-a ieşit pe trup. Să fi fost nimica… parcă nu-mi vine a crede. Însă mai ştiu eu?… Ori părerea mă înşală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două, una trebuie să fie numaidecît. Dar, pînă una-altă, ia să mă duc să văd: ales-au năsipul din mac acei nespălaţi, care-mi rod urechile să le dau fata?

Şi cînd se duce împăratul şi vede cum se îndeplinise de bine porunca lui, se umple de bucurie… Şi, nemaiavînd ce pricină să le caute, rămîne pe gînduri. Atunci Harap-Alb iar iese din mijlocul celorlalţi şi se înfăţoşează împăratului, zicînd:

—  Prea înălţate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem de unde am venit.

—  A veni ea şi vremea aceea, voinice, zise împăratul, în­gînînd vorba printre dinţi, dar pînă atunci mai este încă trea­bă; iaca ce aveţi de făcut: fata mea are să se culce desară unde se culcă totdeauna, iară voi să mi-o străjuiţi toată noaptea. Şi dacă mîne dimineaţă s-a afla tot acolo, atunci poate să ţi-o dau; iară de nu, ce-i păţi, cu mine nu-i împărţi… Înţeles-aţi?

—  Să trăiţi, luminate împărate, răspunse Harap-Alb, nu­mai de n-ar fi mai multă întîrziere, căci stăpînul mă aşteaptă şi grozavă urgie poate să cadă pe capul meu din astă pricină.

—  Stăpînu-tău ca stăpînu-tău; ce ţ-a face el, asta-i deosebit de başca, zise împăratul, uitîndu-se chiorîş la dînşii. Ieie-vă măcar şi pielea de pe cap, ce am eu de-acolo? Însă pe mine căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atîta vi-i leacul; v-aţi dus pe copcă, cu toată şmichiria voastră.

După aceasta împăratul îi lasă încurcaţi şi se duce la ale sale.

—  Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă, clătinînd din cap.

—  Ba încă de cei bătrîni; săgeata de noapte şi dracul cel de amiazăzi, răspunse Ochilă. Dar nu ş-a juca el mendrele îndelung, aşa cred eu.

În sfîrşit, durai-vurai, sara vine, fata se culcă şi Harap-Alb se pune de strajă chiar la uşa ei, iară ceilalţi se înşiră tot cîte unul-unul pînă la poartă, după poruncă.

Şi, cînd se apropie de miezul nopţii, fata împăratului se preface într-o păsărică şi zboară nevăzută prin cinci străji. Dar cînd ajunge pe la străjerul Ochilă, el, sireicanul, mi ţ-o vede şi dă de ştire lui Păsărilă, zicînd:

—  Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul. A dracu­lui zgîtie de fată! s-a prefăcut în păsărică, a zburat ca săgeata pe lîngă ceilalţi şi ei habar n-au despre asta. Ei, apoi? Lasă-te în sama lor dacă vrei să rămîi făr’ de cap. De-acum, numai noi o putem găsi şi aduce la urma ei. Taci molcum şi haidem după dînsa. Eu ţi-oi arăta-o pe unde se ascunde, iară tu să mi-o prinzi cum ţi-i meşteşugul şi să-i strîmbi gîtul oleacă, să se înveţe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete.

Şi atunci, odată şi pornesc ei după dînsa, şi nu merg tocmai mult şi Ochilă zice:

—  Măi Păsărilă, iacătă-o, ia! colo, în dosul pămîntului, tupilată sub umbra iepurelui; pune mîna pe dînsa şi n-o lăsa!

Păsărilă atunci se lăţeşte cît ce poate, începe a bojbăi prin toate buruienele şi, cînd să pună mîna pe dînsa, zbrr!… pe vîrful unui munte, şi se ascunde după o stîncă.

—  Iacătă-oi, măi, colo, în vîrful muntelui, după stînca ceea, zise Ochilă.

Păsărilă atunci se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stînci; şi cînd să pună mîna pe dînsa, zbrr!… şi de acolo, şi se duce de se ascunde tocmai după lună.

—  Măi Păsărilă, iacătă-oi, ia! colo, după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună…

Atunci Păsărilă se deşiră odată şi se înalţă pînă la lună. Apoi, cuprinzînd luna în braţe, găbuieşte păsărica, mi ţi-o înşfacă de coadă şi cît pe ce să-i sucească gîtul. Ea atunci se preface în fată şi strigă înspăimîntată:

—  Dăruieşte-mi viaţa, Păsărilă, că te-oi dărui şi eu cu milă şi cu daruri împărăteşti, aşa să trăieşti!

—  Ba că chiar că erai să ne dăruieşti cu milă şi cu daruri împărăteşti, dacă nu te vedeam cînd ai paşlit-o, farmazoană ce eşti! zise Ochilă. Ştiu că am tras o durdură bună căutîndu-te!… Ia, mai bine hai la culcuş, că se face ziuă acuş. Ş-apoi, ce-a mai fi a mai fi. Şi odată mi ţ-o înşfacă ei, unul de-o mînă şi altul de cealaltă, şi hai, hai! hai, hai! în zori de ziuă ajung la palat şi, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieşit.

—  Ei, Harap-Alb, zise atunci Ochilă, dacă nu eram eu şi cu Păsărilă, ce făceaţi voi acum? Iaca aşa, tot omul are un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul nu se mai bagă în samă amarul.

Amar era să fie de voi

De nu eram noi amîndoi.

Şi cu străjuirea voastră,

Era vai de pielea noastră!

Harap-Alb şi ceilalţi, nemaiavînd ce zice, pleacă capul ruşinaţi, mulţămind lui Păsărilă şi vestitului Ochilă, căci li-au fost ca nişte fraţi.

Şi atunci, numai iaca şi împăratul vine ca un leu-paraleu să-şi ieie fata pe samă şi, cînd o găseşte sub strajă, după cum nu se aştepta el, numa-i scînteiau ochii în cap de ciudă, dar nu avu ce face.

Atunci Harap-Alb iar se înfăţoşază înaintea împăratului, zicînd:

—  Luminate împărate, de-acum cred că mi-ţi da fata, ca să vă lăsăm în pace şi să ne ducem în treaba noastră.

—  Bine, voinice, zise împăratul posomorît; a veni ea şi vremea aceea. Însă eu mai am o fată, luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea; şi nu e deosebire între dînsele nici la frumuseţe, nici la stat, nici la purtat. Hai, şi dacă-i cunoaşte-o care-i a mea adevărată, ie-ţi-o şi duceţi-vă de pe capul meu, că mi-aţi scos peri albi de cînd aţi venit. Iaca, mă duc să le pregătesc, zise împăratul. Tu vină după mine, şi, dacă-i gîci-o, ferice de tine a fi. Iară de nu, luaţi-vă catrafusele şi începeţi a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi!

Şi ducîndu-se împăratul, pune de piaptănă şi îmbracă la fel pe amîndouă fetele şi apoi dă poruncă să vie Harap-Alb şi să gîcească care-i fata împăratului.

Harap-Alb văzîndu-se pus în încurcală, nu mai ştia ce să facă şi încotro s-o deie ca să nu greşească tocmai acum, la adică. Şi, mai stînd el pe gînduri oleacă, cum e omul tulburat, îşi aduce aminte de aripa cea de albină şi, scoţînd-o de unde-o avea strînsă, scapără şi-i dă foc cu o bucăţică de iască aprinsă. Şi atunci, numai iaca se pome­neşte cu crăiasa albinelor.

—  Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? zise ea, zburînd pe umărul său. Spune-mi, căci sînt gata să te slujesc.

Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amă-nuntul şi o roagă de toţi dumnezeii ca să-i deie ajutor.

—  N-ai grijă, Harap-Alb, zise crăiasa albinelor; las’ că te fac eu s-o cunoşti şi dintr-o mie. Hai, intră în casă cu îndrăzneală, căci am să fiu şi eu pe-acolo. Şi cum îi intra, stăi puţin şi te uită la fete; şi care-i vedea-o că se apără cu năframa, să ştii că aceea este fata împăratului.

Atunci Harap-Alb intră, cu albina pe umăr, în odaia unde era împăratul şi cu fetele, apoi stă puţin deoparte şi începe a se uita cînd la una, cînd la alta. Şi cum sta el drept ca lumînarea şi le privea, cu băgare de samă, crăiasa albinelor zboară pe obrazul fetei împăratului. Atunci ea, tresărind, odată începe a ţipa şi a se apăra cu năframa, ca de un duşman. Lui Harap-Alb atîta i-a trebuit: îndată face cîţiva paşi spre dînsa, o apucă frumuşel de mînă şi zice împăratului:

—  Luminarea-voastră, de-acum cred că nu mi-ţi mai face nici o împiedecare, pentru că am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-aţi poruncit.

—  Din partea mea poţi s-o iei de-acum, Harap-Alb, zise împăratul, ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine; dacă n‑a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stăpîneşti, căci acum ţ-o dau cu toată inima.

Harap-Alb mulţămeşte atunci împăratului şi apoi zice fetei:

—  De-acum putem să mergem, căci stăpînu-meu, lumi­narea-sa, nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit aşteptîn­du-mă.

—  Ia mai îngăduieşte puţin, nerăbdătorule, zise fata împăratului, luînd o turturică în braţe, spunîndu-i nu ştiu ce la ureche şi sărutînd-o cu drag; nu te grăbi aşa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai şi cu mine oleacă de vorbă: înainte de pornire, trebuie să meargă calul tău şi cu turturica mea să-mi aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. Şi de-a veni turturica mea înainte cu smicelele şi apa, ie-ţi nădejdea despre mine, căci nu merg, ferească Dumnezeu! Iară de-i avea noroc şi-a veni calul tău mai întîi şi mi-a aduce cele poruncite, să ştii că merg cu tine oriunde mi-i duce; s-a mîntuit socoteala.

Şi atunci, odată pornesc şi turturica şi calul, fugînd pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuinţa.

Dar turturica, fiind mai uşoară, ajunge mai înainte, şi pîndind tocmai cînd era soarele în cruce, de se odihneau munţii numai pentru o clipită, se repede ca prin foc şi ie trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, şi apoi, ca fulgerul se întoarce înapoi. Şi, cînd pe la poarta munţilor, calul îi iese înainte, o propeşte în cale şi o ia cu măgulele, zicîndu-i:

—  Turturică-rică, dragă păsărică, adă la mine cele trei smicele de măr dulce, apa cea vie şi cea moartă, şi tu du-te îna­poi de-ţi ie altele şi mi-i ajunge pe drum, căci eşti mai sprin­tenă decît mine. Hai, nu mai sta la îndoială şi dă-mi-le, căci atunci are să fie bine şi de stăpînu-meu, şi de stăpînă-ta, şi de mine, şi de tine; iară de nu mi le-i da, stăpînu-meu, Harap-Alb, este în primejdie, şi de noi încă n-are să fie bine.

Turturica parcă n-ar fi voit. Dar calul n-o mai întreabă de ce-i e cojocul; se răpede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca şi apoi fuge cu dîn­sele la fata împăratului şi i le dă, de faţă cu Harap-Alb. Atunci lui Harap-Alb i s-a umplut inima de bucurie.

Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce-ţi e bună?

—  Alei, ţolină ce-mi eşti, zise fata împăratului; da’ bine m-ai vîndut! Dacă e aşa, hai, porneşte chiar acum la împăratul Verde şi vesteşte-i că venim şi noi în urmă.

Atunci turturica porneşte. Iară fata împăratului îngenun­che dinaintea tătîne-său şi zice:

—  Binecuvîntează-mă, tată, şi rămîi sănătos! Se vede că aşa mi-a fost sortit şi n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, şi pace bună!

După aceasta, îşi ie cele trebuitoare la drum, apoi încale­că şi ea pe un cal năzdrăvan şi stă gata de pornire. Iară Harap-Alb, luîndu-şi oamenii săi, încalecă şi el şi pornesc spre împă­răţie, Dumnezeu să ne ţie, că cuvîntul din poveste, înainte mult mai este.

Mers-au ei şi zi şi noapte, nu se ştie cît au mers; şi, de la un loc, Gerilă, Flămînzilă şi Setilă, Păsări-Lăţi-Lungilă şi năzdrăvanul Ochilă

Se opresc cu toţi în cale,

Se opresc şi zic cu jale:

— Harap-Alb, mergi sănătos!

De-am fost răi, tu ni-i ierta,

Căci şi răul cîteodată prinde bine la ceva!

Harap-Alb le mulţămeşte,

Ş-apoi pleacă liniştit.

Fata vesel îi zîmbeşte,

Luna-n cer au asfinţit.

Dar în pieptul lor răsare…

— Ce răsare? — Ia, un dor:

Soare mîndru, luminos şi în sine arzător,

Ce se naşte din scînteia unui ochi  fărmăcător!

Şi mai merg ei cît mai merg, şi de ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau minţile, uitîndu-se la fată şi vă­zînd-o cît era de tînără, de frumoasă şi plină de vină-ncoace.

Sălăţile din grădina ursului, pielea şi capul cerbului le-a dus la stăpînu-său cu toată inima. Dar pe fata împăratului Roş mai nu-i venea s-o ducă, fiind nebun de dragostea ei. Căci era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineţii, dezmierdat de cele întîi raze ale soarelui, legănat de adierea vîntului şi neatins de ochii fluturilor. Sau, cum s-ar mai zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama focului; la soare te pu­teai uita, iar la dînsa ba. Şi de-aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, şi ea fura cu ochii, din cînd în cînd, pe Harap-Alb, şi în inima ei parcă se petrecea nu ştiu ce… poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. Vorba cîntecului:

Fugi de-acolo, vină-ncoace!

Şezi binişor, nu-mi da pace!

sau mai ştiu eu cum să zic, ca să nu greşesc? Dar ştiu atîta, că ei mergeau fără a simţi că merg părîndu-li-se calea scurtă şi vremea şi mai scurtă; ziua, ceas, şi ceasul, clipă; dă, cum e omul cînd merge la drum cu dragostea alăturea.

Nu ştia sărmanul Harap-Alb ce-l aşteaptă acasă, căci nu s-ar fi mai gîndit la de-alde acestea. Însă vorba cîntecului:

De-ar şti omul ce-ar păţi,

Dinainte s-ar păzi!

Dar iaca ce m-am apucat de spus. Mai bine vă spuneam că turturica ajunsese la împăratul Verde şi-l înştiinţase că vine şi Harap-Alb cu fata împăratului Roş.

Atunci împăratul Verde a şi început a face pregătire, ca pentru o fată de împărat, dînd şi poruncă să li iasă întru întîmpinare. Iară spînul icnea în sine şi se gîndea numai la răzbunare.

În sfîrşit, mai merge Harap-Alb cu fata împăratului cît mai merge, şi de la o vreme ajung şi ei la împărăţie. Şi, cînd colo, numai iaca ce li iese înainte împăratul Verde, fetele sale, spînul şi toată curtea împărătească, ca să-i primească. Şi văzînd spînul cît e de frumoasă fata împăratului Roş, odată se răpede să o ie în braţe de pe cal. Dar fata îi pune atunci mîna în piept, îl brînceşte cît colo şi zice:

—  Lipseşti dinaintea mea, spînule! Doar n-am venit pentru tine, ş-am venit pentru Harap-Alb, căci el este adevă­ratul nepot al împăratului Verde.

Atunci împăratul Verde şi fetele sale au rămas încreme­niţi de ceea ce au auzit. Iară spînul, văzînd că i s-a dat vicle­şugul pe faţă, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb şi-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloş, zicînd:

—  Na! aşa trebuie să păţească cine calcă jurămîntul!

Dar calul lui Harap-Alb îndată se răpede şi el la spîn şi-i zice:

—  Pîn-aici, spînule!

Şi odată mi ţi-l înşfacă cu dinţii de cap, zboară cu dînsul în înaltul cerului, şi apoi, dîndu-i dru­mul de-acolo, se face spînul pînă jos praf şi pulbere.

Iară fata împăratului Roş, în vălmăşagul acesta, răpede pune capul lui Harap-Alb la loc, îl încunjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă, să steie sîngele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie, şi atunci Harap-Alb îndată învie şi, ştergîndu-se cu mîna pe la ochi, zice suspinînd:

—  Ei, da’ din greu mai adormisem!

—  Dormeai tu mult şi bine, Harap-Alb, de nu eram eu!… zise fata împăratului Roş, sărutîndu-l cu drag şi dîndu-i iar paloşul în stăpînire.

Şi apoi, îngenunchind amîndoi dinaintea împăratului Verde, îşi jură credinţă unul altuia, primind binecuvîntare de la dînsul şi împărăţia totodată.

După aceasta se începe nunta, ş-apoi, dă, Doamne, bine!

Lumea de pe lume s-a strîns de privea,

Soarele şi luna din ceriu le rîdea.

Ş-apoi fost-au fost poftiţi la nuntă:

Crăiasa furnicilor,

Crăiasa albinelor

Şi crăiasa zînelor,

Minunea minunilor

Din ostrovul florilor!

Şi mai fost-au poftiţi încă:

Crai, crăiese, şi-mpăraţi,

Oameni în samă băgaţi

Ş-un păcat de povestariu,

Fără bani în buzunariu.

Veselie mare între toţi era,

Chiar şi sărăcimea ospăta şi bea!

Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănîncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănîncă, iar cine nu, se uită şi rabdă.

***

This entry was posted in Povesti and tagged , , . Bookmark the permalink.

Comments are closed.